Islamistul e confesiunea unui tânăr musulman născut şi crescut în Marea Britanie, racolat succesiv de diverse organizaţii islamiste în liceu şi mântuit prin pur discernământ. Educaţia primită în copilărie de la un învăţat musulman l-a salvat pe Mohammed (Ed) Hussain de la derapajul către terorism. Însă dincolo de această circumstanţă favorabilă, se află simpla capacitate de a judeca binele de rău, indiferent cărei credinţe aparţii.

Extremismul, de orice sorginte, e fără îndoială religia naivilor. Trebuie să fii zdravăn cu capul în nori ca să-ţi închipui că vei putea să-ţi atingi scopul prin eliminarea ‘duşmanilor’, fiindcă însăşi crima determină înmulţirea şi înrăirea lor. E ca şi cum ai tăia unul dintre capetele unui balaur – imediat îi cresc alte două la loc.

Faptul că am citit Teroristul lui Updike acum câţiva ani a scăzut impactul potenţial al mărturisirilor lui Ed Hussain. Ştiam deja că victimele credinţei sunt racolate atunci când sunt încă pure (confuze e cazul lui Ed), astfel încât autoritatea (fie ea chiar ilicită) ce le plantează în minţi seminţele răului să aibă un spaţiu de manevră liber de influenţe. Apropos de asta, aţi văzut vreodată la TV vreo ştire despre un bătrân kamikaze ce tocmai a aruncat în aer o şcoală în numele ştiu o cărei credinţe? Oare de ce nu?! Ştiam şi că este un proces de durată, un fel de picătură chinezească, care-şi produce efectele cu minim de resurse şi infinită răbdare.

Câteva lucruri pe care nu le ştiam sunt redate mai jos, iar pe celelalte le puteţi afla împrumutând cartea de la Boghi prin mituire cu altceva bun.

Pasajele replicate sunt consideraţiile lui Ed rezultate din studiul Koranului şi călătoria în Siria.  

Among young Islamists references to non-Muslims were almost always to the kuffar (while many of the same Islamist took offence at being described as ‘Pakis’). The term kafir is being used in the Koran in the context of the brutal persecution of the early Muslims at the hands of pagan idolaters. To reinvent the terminology and use it to refer to a population that is mainly Christian, or at least theistic, is an abject failure to understand the Koran. Worse, it indicates a serious sense of superiority, arrogance, and separation. In Siria, the Muslims referred to Christians and others not as kuffars but as masihiyyeen: people of the Messiah. Where did we go wrong in Britain? Why had we opted for such harsh language?

The word kafir has gained a deeply destructive meaning in the contemporary European Muslim mindset connoting eternal damnation and enmity. In the Koranic archetypal sense, the word is a simple derivation of the word kafara, ‘to cover’. The assonance is telling. Cover what? To cover the blessings of God, to deny God. Christians and Jews in the Koran, believers in God, are not referred to as kafir, but as ‘people of the book’ and thus deserving reverence. The Koranic condemnation of kafir refers to the Arab pagans who violently reject the Prophet Mohammed and his message of Abrahamic submission to one God back in the seventh century.  

This vital linguistic nuance was lost on me. It was not until I learned Arabic for myself that I reached the kernel of the hatred of the kuffar that had been planted in me through language.

*

At university Muslims from the US, Britain, France, and Germany had full beards and wore Arab-style robes. The women wore full hijab and jilbabs, or flowing coats. In contrast, on campus there was not a single bushy-bearded Syrian student. They mostly wore trendy goatees and the women were much better dressed. To my astonishment, leading imams at many mosques were cleaned shaven or had neatly trimmed beards. How could that be? We wore Arab clothes and liked to appear as Arabs in Britain and yet the Arabs I thought I dressed like did not exist! I had confused modesty with ethnicity. One did not have to wear ethnic clothing to appear modest – Syrian imams in Western style shirts and trousers were living proof of that.   

Hizb ut-Tahrir and other Islamist wore Western clothes, yet they despised the West. I had turned to traditional Muslim clothing to reject Islamism from within and without. Now I discovered that the best of traditional Muslims, Syrian Muslim scholars, had accepted Western dress codes, and yet remained modest and loyal to their faith. And, interestingly, orthodox Christians in Bab al-Tuma, the old Christian quarter of Damascus, wore long robes, grew flowing beards, and donned skull-caps. What I, along with thousands of Muslims in Britain, considered ‘Islamic’ clothing is essentially the outfit of Arab Christians.

Syrians, unlike most Muslims in Britain, did not wear their Islam on their sleeves. They did not need to. In a Muslim country they did not have to show they were Muslims. Interestingly, the minority Christian community did not illustrate their faith in public either.

*

În septembrie eram într-un parc din Viena cu nepoţica mea, un parc cosmopolit frecventat de copii de diferite naţionalităţi – austrieci, sârbi, turci, români etc. Dacă n-ar vorbi pe limba lor, n-ai putea să le discerni identitatea – decât dacă eşti autriac, căci ei recunosc imediat auslanderii. La un moment dat au apărut două puştoaice îmbrăcate / acoperite cu haine arăbeşti. M-a trăznit discrepanţa între ele şi ceilalţi copii. Am avut un sentiment ciudat că minoritatea nu erau ele, ci toţi ceilalţi copii îmbrăcaţi ‘western’. M-a jenat îmbrăcămintea lor şi m-a deranjat. Mi-a părut că le ‘spunea’ celorlalţi: vă suntem superioare. De unde fragmentul următor mi-a mers direct la suflet, fiindcă Ed a silabisit nişte lucruri cărora io n-am fost capabilă să le pun numele potrivit: politică de identitate separatistă.

I returned to Britain because I believe it is my home. I want my children to grow up here. I do not want them to consider Islamism as an option, as I once did. So I worry when I see young girls, many below the age of eight, wearing hijab to primary school. If hijab is a mechanism for modesty and an indication of sexual propriety, however debatable, then it belongs firmly to the wardrobe of adulthood. When Muslim parents send their young children to school thus attired it tells me that the hijab is losing its spiritual significance and is instead becoming a marker of separatist identity politics. I see young boys changing their school shirts and trousers into Saudi-style white flowing robes before heading off to the mosques in the evenings. Why is Gulf clothing, designed to ease life in the hot Arabian desert, being imposed on British children? What is wrong with Western clothing?   

*

In Arabic, the word for human is insan, derived from nysian which means forgetfulness. As a human, or insan, one who forgets, I am given to frequent amnesia, lapses in conduct, and distraction from God.

De îndată ce greva ia sfârşit, moartea se instituţionalizează, începând să trimită preavize de o săptămână celor care urmau să fie executaţi, asemeni unui autorităţi fiscale banale, care nu mai sperie pe nimeni şi care este plimbată cu zăhărelul de debitori. Astfel, fără să fie condiţionată de nimeni, moartea lui Saramago decide să renunţe la neprevăzutul caracteristic, oferindu-le oamenilor şansa de a-şi rezolva socotelile urgente. Şi la fel ca în cazul unei autorităţi fiscale, preavizul nu este apreciat de nimeni.

Şi cum arătându-ne neajunsurile date de lipsa morţii sau instituţionalizând-o, nu era de ajuns pentru a o face mai acceptabilă, mai de’a noastră, Saramago îi împrumută diverse trăsături şi slăbiciuni specifice oamenilor. Şi pentru că tot o umanizează, are grijă să o transforme în aproape-fiinţă socială, găsindu-i în coasă companionul necesar oricărei creaturi sortite dependenţei de socializare. Dialogul lor şi muştruluielile coasei vizavi de „neprofesionalismul” morţii în cazul particular al unui violonist banal ce refuza să moară, sunt minunate.

Violonistul în cauză devine nimfa morţii, închizând procesul de transformare. Pentru că da, moartea ajunge să se îndrăgostească de „nemuritorul” violonist, probând încă o dată teoria conform căreia dacă ignori o fată, ai cucerit-o definitiv .

Da, moartea se îndrăgosteşte, asigurând un final care, cel puţin pentru mine, a fost atât neaşteptat, cât şi foarte fericit – de mult nu m-am mai bucurat atât de mult la un final de carte.

Am tot subliniat ideea umanizării morţii, însă nu v-am spus esenţialul: Intermitenţele morţii este o carte amuzantă (printre altele). Sigur, nu are un umor de tarabă, dar este acolo pentru cine vrea şi poate să-l vadă.

Propunerile se pot face în comentarii sau, dacă aveţi nevoie să vă motivaţi recomandarea pe multe rânduri, într-un post separat. La mulţi ani!

Joi trebuie să fi fost ‘anotimpul’ preferat al lui Steinbeck, pentru că sweet Thursday pare să fie talismanul faptelor bune pe Strada Sardinelor (Cannery Row). Eu sunt gata să pariez că marţea are mai multe veleităţi de zână bună (o cercetare empirică de aproape un sfert de secol mi-a demonstrat teoria asta), dar sunt în aceeaşi echipă cu Steinbeck referitor la vineri, ziua aşteptărilor.

Mă aflu în poziţia ingrată a lui Doc, trag de scris ca de-un elastic, da’ tot peste ochi îmi vine şi n-ajung nicăieri – timp în care Joe Elegant toarnă kilograme de romane pornografice în bucătăria lui, fără urmă de stres. Muzele nu-s drepte. Sunt strâmbe şi urâte şi părtinitoare. (Le întărât ca să-mi probeze contrariul.) Necazul e că eu n-am alături o comunitate frământată de frământările mele, care se dă peste marginile oalei să-mi coacă ceva care să mă facă bine. Ce baftă pe Doc, vecinii mei nici nu ştiu cine sunt. Singurul bonding relevant din ultima vreme a fost c-o poştăriţă  - al cărui nume nu-l ştiu (!). Mi-a venit ideea trăznită să-i spun că mi-a venit ideea trăznită să trimit un mandat poştal prin ea însăşi. A acceptat fără prea multe rugăminţi, ba m-a şi sunat după să mă anunţe că totul e ok, ocazie cu care s-a recomandat. Iar eu nu i-am reţinut numele. Halal cultură (civică)! Ba pardon. Am mai avut un bonding relevant cu colegul ei care mi-a bătut a doua zi dimineaţă în uşă cu ambiţie nestăvilită, ca să-mi înmâneze chitanţa. Îl cheamă… Ion. Ion Ionescu. Poate Steinbeck ştia ce spune, Nu există nimic care să le placă mai mult oamenilor decât să le dai prilejul să-ţi fie de folos.  

Asta a fost cartea întrebărilor pentru mine. După ce m-am intoxicat ani de zile cu filme şi cărţi made in USA & the freaking already annoying American Dream, po’ să zic fără jenă c-am învăţat câteva lucruri despre America. Unul dintre ele e spiritul de solidaritate decorat cu the pursue of justice.  Nu moare bine un raton în pădure, că deja s-a format un ong care defilează lângă o casă albă pentru protejarea ratonului din crângul Monroviei de Jos. Deci, reîntâlnindu-mă cu ideea comunităţii coagulate în jurul nevoii (fie ea prioritară au ba), nu m-am putut abţine să mă întreb – spiritul ăsta chiar există sau a fost/ s-a vrut a fi inculcat de oameni de cultură ca Steinbeck & co? Bre, prea sunt de treabă americanii ăştia – iar dacă îl întrebi pe f-un emigrat (am întrebat) îţi zice că, de fapt, în US pipăl stă cu puşca pe peluză şi pândesc vecinii să nu le deranjeze gazonul. Hm. Mă uit la prea multe filme.

A doua mirare a fost că datorită (şi) cărţii ăsteia încep să diger ideea de curvă şi pe cea de bordel. Bine, fapt e că La răsărit de eden e cartea în care Steinbeck face apologia prostituţiei mutual tolerate şi, implicit, proliferate în US.  Prin urmare, curvele sunt o realitate socială, nu o anomalie socială. Nu le deranjează să facă sex contra cost, la fel cum pe alţii nu-i deranjează să polueze fluviile cu cianuri. Deci, bine că nu omoară peştişorii. No further questions, Your Honor.

A treia întrebare şi ultima amintită cu ocazia asta, e dacă Hazel (prostu’ satului în Joia Dulce) e un personaj derivat din Lennie din Oameni şi soareci  (dacă n-aţi văzut ecranizarea cu J. Malkovich în rolul Lennie, Trebuie! e un rol de purtat în suflet) sau viceversa. Un arhetip e, fără îndoială – fiindcă da, sorţii sunt deseori la îndemâna celor cel mai puţin “autorizaţi” să dea cu zarul.

În concluzie, fiindcă îl iubesc pe Blaga şi nu poci să strivesc (complet) corola de minuni a nimănui, Joia Dulce este cartea conspiraţiei microscopice / microscopului. În vreme ce Doc se dă de ceasul morţii să priceapă astfel încât să poată explica şi altora apoplexia cefalopodelor (sau să priceapă apoplexia propriului suflet, nu ştim cert, nici profetul nu prea ştie), târgul complotează să-l însoare. Zic oamenii înţelepţi din Cannery Row că angoasa cercetătorului independent ar izvorî,  de fapt, din lipsa de dânsa.  Ce mi-a plăcut mie mai mult şi mai mult, tovarăşa, e democraţia din cartea astea – personajele îşi fac numărul rând pe rând în cercul luminos de pe scenă lăsând impresia cum că el ori ea ar fi cheia.  Un fel de Miss/ter personaj literar – Pick me! Pick me!

D-ale noi avem întotdeauna o grămadă de păreri. Ei bine, Suzy, află că d-alde noi n-avem păreri proprii. Nu facem decât să repetăm ceea ce vedem şi auzim la cinema. Şi ne repezim întotdeauna să ne spunem părerile. Deci, şi asta-i a doua regulă, nu-ţi împrăştia părerile în dreapta şi în stânga pentru că, făcând socoteala, nici nu le ai.

  Room, Emma Donoghue, Picador, 2010, 402 p.   emma.donoghue.com

Dacă promiteţi să ţineţi secret, o să vă zic repede-repede despre doamna asta Emma şi despre cartea ei Room, care înseamnă cameră, dar nu-i de fapt cameră ci un fel de colivie. În colivia asta trăieşte băieţelul Jack şi  cu mama lui care se numeşte, logic, Ma. Jack şi Ma sunt reali, şi camera, şi lucrurile din ea, nu ca oamenii şi lucrurile din TV care sunt mai mult TV decât reali. Într-o zi Ma se hotărăşte să nemintă, adică să spună adevărul, şi îi povesteşte lui Jack  despre lumea din TV şi despre planul ei ca ei doi să evadeze din Room. Şi acum Jack trebuie să fie scave ( adică scared + brave, cu un pic mai mult brave decât scared) şi s-o salveze pe Ma din colivia lui Old Nick.

Am citit adineauri recenzia unei domnişoare/ doamne internaute, care masacra în juma’ de pagină toată plăcerea lecturii acestei cărţi memorabile pe care n-am să v-o răpesc cu nici un chip. Cum ziceam cu alte ocazii, sunt un cititor lent, însă am lecturat varianta de patru sute de pagini în engleză în mai puţin de două zile puse cap la cap.

Room  e o carte din genul thriller, care de fapt nu-i thriller. Sfidează realmente reţetarul romanului de suspans, povestea în sine sfârşindu-se la jumătatea cărţii (şi totuşi nu se sfârşeşte). A fos nominalizată pentru Man Booker Prize 2010 şi chiar sunt curios ce carte a câştigat acest premiu, dacă Room a fost doar nominalizată.

N-am putut să nu dau în ideologie (din fericire există chiar un pasaj bine ascuns în carte care ironizează discret tocmai încercările de ideologizare) şi am citit în Room Mitul Peşterii combinat cu Cartea Junglei, combinat cu jocurile de tip “prisoner escape” şi un manual de “parenting” excelent scris. Ştiu că-s bulversant pentru domniile voastre, dar chiar n-am chef să vorbesc despre desfăşurarea acţiunii în sine. Suficient să vă strig cu minimala mea autoritatea de cititor înrăit că această carte trebuie citită URGENT.

P.S. Vizitaţi site-ul autoarei, veţi găsi nişte lucruri interesante şi surprinzătoare acolo, mai ales în secţiunea FAQ.

[later edit: Howard Jacobson a luat Man Booker 2010, cu The Finkler Question. Sunt convins că dacă n-a avut pile la cei de la Man Llc., a câştigat la un fir de mustaţă de Emma Donoghue ]

Nu vreau să-i fac recenzie, ci doar să împărtăşesc cu voi un moment plăcut şi să transmit o recomandare mai departe. O vară frumoasă în continuare.

Mersi Brightie.

Nu mai ştiu exact de ce aşteptam să-mi pice în mâini o carte de-a lui Amos Oz, probabil mi-a fost prezentat de cineva ca un scriitor fain, dar acum îmi pare puţin rău că mi-a picat tocmai cu cărţulia asta. Rime… este o poveste în poveste, cu un subiect slab şi întortochiat inutil.

Un scriitor aproximativ celebru ajunge la o lectură publică a cărţii sale într-o casă de cultură din Tel Aviv unde, plictisit de formalităţile evenimentelor de genul, ajunge să-şi imagineze poveştile oamenilor veniţi în sală.

Naraţiunea îmi pare greoaie, şi nici nu m-a făcut să-mi doresc prea tare o înţelegere mai clară a celor două planuri, cel real şi cel imaginat. Poveştile personajelor închipuite de scriitorul super-scriitorul sunt mediocre, pline de detalii ce nu interesează pe nimeni şi pot cauza simptomatică similară stării de somn.

În sfârşit, am trecut pe aici mai mult pentru a vă spune să Nu: o cumpăraţi, o citiţi, o faceţi cadou. Chiar e slabă şi plictisitoare.

Dar pentru că ce am scris aici este doar o părere de-a mea şi pentru că orice carte merită un drept la replică, găsiţi aici o părere pozitivă.

Dacă ştie cineva o carte de-a lui Oz care să mai spele din gustul lăsat de asta, să se ridice şi să vorbească

De câte ori citesc o carte scrisă de un american am impresia că mă uit la un film. Nu ştiu exact dacă mi se trage de la subiect, de la modul în care le povesteşte Philip Roth sau de la o limitare a mea în a vedea dincolo de imaginile stereotipe ale Americii, devenite astfel prin sutele de filme văzute până acum, dar exact asta a fost Povestea lui Orişicine: dramă, SUA 2007.

Cartea e scrisă foarte bine, cu un nivel de detaliu care are grijă să nu te plictiseşti şi nici să-ţi scape firul poveştii. Subiectul este unul cunoscut, axându-se nu atât pe reacţia în faţa degradării corpului uman – cum am găsit prin diverse recenzii ale cărţii – cât pe regretul şi disperarea dată de apropierea sfârşitului. Tema asta a împăcării în faţa morţii ne dă târcoale multora începând cu apropierea vârstei de 30 de ani, cam pe când apar primele înţepături în dreptul inimii. Ne-ar fi ajutat mult mai mult poetul naţional dacă ne-ar fi explicat ce a vrut să spună autorul de el când ne-a mărturisit că nu credea să înveţe a muri vreodată. Bănuim că a aflat, dacă e să ne luăm după construcţia versului, dar zău că ne-ar fi fost mai folositoare o odă în metru modern şi explicit.

Să revenim, cadrul povestirii este dat de viaţa unui american get-beget, New-York-ez de succes, vinovat de toate alegerile facile pe care ţi le oferă viaţa modernă. Adulter în loc de căsnicie fericită şi carieră în loc de vocaţie, cam astea ar fi cele două regrete majore ale personajului, ajuns la vârsta pentru care-şi amînase toate grijile nefiinţei. Singur, bătrân şi fără atuul timpului, nu-ţi este uşor să te regăseşti în trăirile lui, dar în mod cert îţi confirmă temerile legate de bătrâneţe, ce le ascundem confortabil sub anii mulţi ce încă ne aşteaptă.

N-aş reciti-o prea curând, ipohondrul şi fatalistul din mine fiind destul de zdruncinaţi, dar dacă nu aveţi psihoze de genul e de luat în considerare. Pe mine m-a făcut curios Philip Roth, aşa că sigur voi mai încerca ceva de la el. Dar pe altă culoare

Ferma animalelor

Ştiu că ar fi trebuit să o citesc demult, dar n-am făcut-o decât acum. Asta este, mai bine mai târziu decât prea devreme. Bănuiesc că ştie toată lumea povestea, iar cine n-o ştie, să facă bine s-o afle. Povestea este foarte intuitivă şi minunat de simplu scrisă, dar asta nu m-a oprit să îmi zic în gând aproape la fiecare două pagini, extraordinar! câtă nesimţire, domnule!

Mi-a plăcut mai mult 1984, dar Ferma animalelor nu este mai puţin genială, iar modul ăsta curat în care a scris-o şi analogia dusă până la capăt, cu minunatele nenorociri şi manipulări de care erau în stare porcii,  îl face pe Orwell deţinătorul admiraţiei mele veşnice. Ştiu că nu-i nu ştiu ce mare recompensă, dar ce altceva aş putea să-i dau?

Din ce-am mai citit despre carte, pare-se că Ferma este reacţia lui Orwell la regimul totalitar al lui Stalin. Poate că asta a vrut el – să-i trântească o palmă mustăciosului – dar, că a vrut, că n-a vrut, i-a ieşit mult mai mult de atât. Până la urmă totalitarismul se manifestă în multe moduri şi în orice tip de regim, ceea ce face din cartea lui Orwell cel mai condensat manual de istorie universală.

M-am hotărât să devin prost

Intră în categoria cărţilor de citit pe tren/avion/autocar. Adică lectură scurtă, poveste uşor de urmărit şi la care nu-ţi vine să dai ochii peste cap că tocmai a vărsat cineva suc pe tine şi trebuie să te opreşti.

Povestea este construită în jurul ideii că proştii sunt fericiţi, iar deştepţii sortiţi disperării, punându-şi prea multe întrebări care nu-i lasă să observe frumuseţea simplă a vieţii.

Am pornit lectura convins că mă voi identifica cu personajul principal – vorba comentariilor literare din şcoala primară – şi mă voi răcori la citirea apologiei oamenilor prea inteligenţi pentru vremurile şi societatea în care se învârt – deh, modestia…

M-am grăbit cu concluziile şi cu achiesarea la trăirile personajului, dându-mi seama la sfârşit că n-am de ce să îmi fac griji şi să mă consum întru devenire, fiind deja prost, conform standardelor autorului.

Cartea nu este deloc rea, ba chiar e construită frumos şi suficient de scurtă pentru a o face plăcută. M-a convins să mai citesc şi O perfectă zi perfectă, tot de Martin Page, cu atât mai mult cu cât, aceasta din urmă este despre coporatişti, deci mai am o şansă să mă identific şi eu cu un personaj de-al lui.

Ierusalim

O carte care ar putea schimba percepţia despre utilitatea editării cărţilor în format electronic, chiar şi celui mai înverşunat opozant al acestei schimbări. Cu condiţia să fie şi câta ecologist. O pierdere de hârtie, adică. Şi de vreme, însă nu foarte multă, că-i tot o carte scurtă (200 şi de pagini). Goncalo M. Tavares construieşte un scenariu ce aduce cu stilul din Crash sau Magnolia (zic de filme, că nu ştiu cărţi cu fir epic asemănător), dar presărat cu detalii dintre cele mai inutile.

O plictiseală generală construită în jurul problemelor de ordin psihic, alături de nişte personaje pierdute pe străzile unui oraş (nu ştiu care), unele cu legătură, altele fără. Personaje cu un trecut fără scofală în planul prezent al acţiunii, care interacţionează banal, punctul culminant fiind dat de o crimă, ce poate fi catalogată ca accident sau pedeapsă divină. Sau ca mod facil de a o drege cumva (n.b)*

Mă miră laudele găsite pe bloguri şi site-uri în limba română, cu atât mai mult cu cât n-am găsit justificări sau înţelesuri care să-mi fi scăpat. Vorbe mari despre lumi create şi imaginate, despre planul bine-rău, etc. Un fel de nimic despre nimic, dar cică omul e lăudat şi pe dincolo

Amuzant este că am primit-o cadou, fiindu-i recomandată unei prietene ca “în genul lui Saramago”. Ce-i drept, Tavares ăsta e tot portughez. Şi Saramago îl lăuda. Şi cam atât.

* n.b. – notă boghiană