Skip to content
Octombrie 31, 2010 / Adrian Voicu

Viaţa începe vineri. Părerea mea…

Hai, că se făcu vremea să vă zic nişte impresii personale despre romanul Ioanei Pârvulescu, „Viaţa începe vineri”, apărută la Humanitas anul trecut.
De la bun început vă mărturisesc că nu am fost impresionat de intriga poliţistă, că tot sunt la modă romanele de gen, he-he!, ci de atmosfera pe care o ştim tot din cărţi şi filme despre epoci mai apuse şi mai romantice: viitorul tras de papagali, obsesia personajelor cu luat bilete de loterie şi, evident, nimeni nu câştigă potul, franţuzismele, pentru că era la modă franceza, bradul împodobit cu mere galbene şi lumânări roşii, velocipedul, bibicleta aia pe care te urcai din pod, cu o roată foarte mare şi una foarte mică, prăvăliile armeneşti cu cafea, eterna concurenţă dintre Adevărul şi Universul, balurile şi societăţile de binefacere…

Acţiunea se petrece la sfârşit de an şi de secol, în Bucureştiul lui decembrie 1897. Pentru cei care mai au habar de vremurile acelea, tot din cărţi, evident, ce poate fi mai boem?
Personajele şi ce fac ele sunt atât de „atunci”, încât parcă vedeam un film cu decoruri şi costume de epocă. Cartea are din toate câte ceva: Nicu, băiatul sărac, prieten cu fiul bogat şi bolnav al doctorului Margulis, băiatul pe care îl vedem noi în filmele cu comisarul Moldovan strigând „Luaţi Universul!”, mama bolnavă a lui Nicu, spălătoreasă pe la familii înstărite, doctorul devotat – Leon Margulis, poliţistul devotat – conu’ Costache, slujnica Safta şi fata doctorului, Iulia, ce puseseră ochii pe acelaşi tânăr, fapt ce naşte aprige gelozii, conu’ Costache, îndrăgostit în secret de Iulia Margulis, după ce în tinereţe o iubise pe Agata, mă-sa Iuliei şi, evident, era şi-acuma solo, necunoscutul misterios, Dan Creţu, bănuit de Costache că e escroc, angajat la Universul „ca să poată fi avut mereu sub ochi”, şi, colac peste pupăză, Otto, ardeleanul vorbăreţ (he-he!), coleg de cameră cu Dan Creţu la hotel.

Un pic ori, poate, mai mult, am avut senzaţia că trec prin Caragiale (vezi atmosfera cu bilete de papagali, loterie, franţuzisme şi alte baluri), Eliade (vezi finalul cu senzaţia de călătorie în timp a lui nenea Creţu), Marin Preda (Nicu şi portarul de la Universul discutau ştirile, portarul, nea Cercel, comenta, Nicu asculta etc.) şi un pic de Conan Doyle (conu’ Costache ce băga cercetări mai tot timpul, inclusiv în timpul liber).
Dar să zicem ceva şi despre partea poliţistă, al cărei suspans vine şi din faptul că nu curge dintr-un capitol în altul, ci se intercalează cu celelalte capitole despre lume şi viaţă.

Din ultimele cuvinte ale muribundului Zănoagă („lumină”, „Popescu”, „dar”, „Maica Precista”) se dezleagă şi misterul cheii din porfofelul aflat asupra împuşcatului: era de la un seif cu odoare furate din demolata biserică Sărindar. Zănoagă ţinea ambele chei de la seif în două portofele. Eh, astea au complicat puţin acţiunea poliţistă că unul fu găsit de vizitiu şi aruncat în căcăstoare, altul fu găsit de-o nevastă de avocat, care simţea că se magnetizează cu Costache când, a dreacu’ muiere s-a dus să-i dea, cu spirit civic, portofelul, deşi ea voia să-i dea mai mult.

Totul e pus la cale după metoda lanţului de omuleţi care nu ştiu decât de veriga de lângă ei, lanţ căruia nu-i poţi da de capăt. Ceva îmi spune că treaba asta e foarte actuală şi azi… Toată descâlceala se produce în discuţia dintre bătrânul general de poliţie şi amicul lui, conu’ Costache. Marele mister al lor, ca şi al cărţii, rămâne unul singur: ce draci căuta Dan Creţu în acelaşi spaţiu şi timp cu Zănoagă?
La finalul cărţii se dezleagă şi faza cu Creţu, e chestia aia de-o savuram maxim la Eliade, cu călătoria în timp, pentru că ultimele pagini sunt cu un ziarist din vremea noastră, din Bucureşti, pe care îl cheamă tot Dan Creţu. Hait! Era cât p-aci să renunţ! Ăsta poate să nu poate să fie ăla…

Finalul final, ultima frază, e că tot ce am citit, inclusiv episodul Dan Creţu din anii 2000, este un manuscris pe care editorul din trecut îl refuză. Drace! Şi s-a terminat!
Eu v-am mai spus prin alte părţi că-mi plac alea cu happy end, da’ asta e mişto că te lasă să crezi ce vrei, adică şi happy end.

Totuşi, rămân la părerea mea, că nu e neapărat o carte poliţistă cât este o carte care se foloseşte de pretextul descâlcelii poliţiste a împuşcatului, descriind de fapt lumea Bucureştiului de la sfârşitul de secolului al XIX-lea, lumea artiştilor, familiile bogate şi sărace şi aşa mai departe.

PS: Am schimbat ora, că mă încurca în programări. Dacă am deranjat cu ceva, scuze!

6 comentarii

Lasă un comentariu
  1. Yuki / Oct 31 2010 08:54

    si mie mi- aplacut Ioana Parvulescu pentru „In intimitatea secolului 19″ si ” intoarcerea in Bucurestiul interbelic” si cam asta mi-a placut si in cartea asta. Este o lectura placuta, citibila, dar care nu impresionzeaza prea mult, altfel decat la nivel istorico-documentar.

  2. brightie / Oct 31 2010 14:29

    Ba ca mie mi-a placut foarte mult. Personajele construite cu un ochi al detaliului pe care doar un critic il poate avea, atmosfera reconstituita cu grija, astfel incat sa vezi Bucurestiul acela idilic, chic si o poveste nascatoare de zumzet Universal. Eu una chiar am avut de nevoie de cartea asta, caci n-as fi capabila sa pun mana pe cele 20 si de volume de monografie a Bucurestiului spre purecare. Am citit de curand primul volum din integrala fantastica a prozei lui Eliade🙂 si chiar suspinam sa stiu mai multe despe orasul in care nu voi trai niciodata.
    Inapoi la Ioana Parvulescu nici nu stiu pe care dintre personaje sa-l indragesc mai tare: pe pustanul sarman, grijuliu si naiv, pe tanara vizionara, pe valetul peltic ori pe „omul legii”. Am citit-o pe nerespirate s-am s-o recitesc cu siguranta. E una dintre cartile pe care nu mi-am dorit s-o termin, desi nu m-am putut abtine.
    Proiect, o sa fac asta c-o carte ce-mi va placea la fel de mult. O s-o citec in cativa ani, o pagina pe saptamana😀.

  3. Madalina / Oct 31 2010 21:02

    Mi-a plăcut cartea, mai exact, cred că mi-au plăcut mult personajele. Eu n-am dilemele scrise mai sus de Brightie🙂, ştiu că cel mai drag dintre ele îmi este micul Nicu, el cu ziarele, comisioanele şi porumbiţa lui.

    Franţuzismele sunt presărate a la maniere de Tolstoi în „Război şi pace” mai mult decât a la maniere de Caragiale sau de ….Chiriţa lui Alecsandri🙂

    Se simte la autoare că a trecut prin biblioteci de documente despre epocă.

    Îi mulţumim, aşadar, colegului de club Adi Voicu cel Neliniştit!

    Pe curând, la următorul titlu!

  4. Neliniştitu' / Oct 31 2010 21:09

    Ca să scrii la nivelul Ioanei Pârvulescu, să reuşească să transpună cititorul în lumea aceea, trebuie talent şi multă documentare. Restul e umplutură, că nu ăsta a fost scopul cărţii, ci exact de istorico-documentar.😀
    Nu sunt critic, dar sunt adeptul la aia cu „de gustibus”.🙂
    Hai, să fie primit!😀

  5. boghi / Noi 1 2010 13:56

    Am trecut pe aici pentru a subscrie la cele spuse mai sus🙂 Stilul extrem de ingrijit si documentat mi-a dat posibilitatea de a ma plimba putin prin Bucurestiul sfarsitului de secol 19. Finalul m-a lasat putin buimac, dar am ales sa-i dau eu un inteles care mi-a convenit, asa ca sunt pe deplin multumit.
    Mi s-a parut ciudat ca in carte nu gasesti personaje negative. Incerc sa ma gandesc la un alt exemplu de distributie atat de frumoasa si nu imi vine nimic in minte.

Trackbacks

  1. la promenadă cu Malaparte « partea luminoasă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: