Skip to content
Februarie 28, 2011 / brightie

Guillermo Arriaga, Un dulce miros de moarte

 

Una dintre cele mai mari aventuri ale copilăriei mele a fost plecarea nocturnă la Braşov. Bună-mea m-a trezit pe la trei, am strâns împreună bagajele în sacoşe durdulii, le-am legat zdravăn baierele – se cărau mai uşor aşa, am dat la păsări, am încuiat toate uşile, apoi poarta ş-am pornit către “şosea”. Era o noapte clară şi friguroasă de iarnă. Până la şosea, am străbătut uliţele albe într-o linişte mormântală. Bună-mii însă nu-i era teamă de întunericul mut şi dens, deci nu mi-a fost nici mie. La un moment dat, un cocoş a dat ora şi preţ de vreo zece minute, din toate coteţele satului, i s-a tot răspuns: da, e trei, chiar trei. Ascultam fascinată concertul asurzitor de miez de noapte. Zgomotul depăşea în intensitate orice auzisem vreodată prin părţile acelea, nu pricepeam cum de oamenii nu se trezesc speriaţi să vadă ce se întâmplă. După ce ultimele confirmări s-au topit în marginea satului, s-a aşternut iar tăcerea. Doar paşii noştri trozneau egali în zăpada îngheţată şi din vreme în vreme se auzea ujuitul surd al vreunei maşini ce traversa în viteză comuna adormită. Curând am ajuns la casa unor prieteni ai bună-mii care fuseseră preveniţi de vizită, căci ne aşteptau cu soba incinsă şi fierseseră porumb, special pentru noi. La lumina lămpii cu petrol, babele bârfeau pe şoptite, să nu trezească moşul care se culcase la loc. Mă tot îndemnau să fac la fel, nepricepând că tocmai descoperim unul dintre cele mai gustoase lucruri de pe lume. Habar n-aveam că poţi fierbe porumb care nu-i de lapte şi că poate fi aşa de bun. Am stat acolo vreo două ceasuri şi încă jumătate lângă staţia de beton mirosind a urină şi fecale, până ce-a venit “Bucureştiul”. Când am întrebat-o pe bună-mea de ce-am plecat aşa devreme, mi-a zis: să nu pierdem rata

Adeseori citind avem o senzaţie indescifrabilă, dar reconfortant de familiară, ceva anonim şi ascuns adânc vibrează în noi, ceva pe care nu putem pune degetul, dar pe care ne ajută să-l recunoaştem memoria fiecarei celule. (În caz că nu sunteţi mari fani Discovery, aflaţi că oamenii de ştiinţă au demonstrat că nu doar neuronii „ţin minte” experienţele noastre, ci tot poporul biologic din noi.)

Mi-a trebuit a doua lectură a cărţii lui Arriaga, ca să-mi dau seama de ce Loma Grande, satul în care se desfăşoară istoria lui Ramón Castanos, mi-era atât de apropiat, încât aş fi păşit în el în miez de noapte fără pic de teamă. Şi era atât de simplu. Era lumea copilăriei mele, în care chiar de găinile se numesc chachalacas şi rogojina petlatl, vecinii Cruz şi nu alde Sivu, iar poliţia rurală circulă cu dubiţe cenuşii, nu cu un Aro în curs de dezintegrare, lucrurile sunt şi vor fi mereu exact la fel. Mult mai simple.

Casele sunt construite ca să te ascundă de ploi, nu ca să li se facă poze pentru revista fermierului, mobila şi acareturile sunt destinate mai ales activităţilor supravieţuirii, mâncat şi dormit, iar majoritatea curţilor sunt grădini zoologice rudimentare prin care mişună nestingherite animalele pe care într-o zi le vei mânca. Crâşmarul, primarul, medicul (dacă ai noroc de medic rezident, probabil nu), popa, vraciul, postaşul, câţiva pescari care aprovizionează tot omu’, vaci, capre sau oi – pentru o nutriţie echilibrată. Făină ori mălai pentru pită, oricare la fel de bună.

Crâşmarul e primul din listă pentru că la crâşmă se cern şi se coc toate poveştile satului. Cum ai noştri întind o ţuică sau o halbă, ai lor trag un rom şi-o mahoarcă şi, între ele, reasamblează istorii personale. Ce altceva să faci într-un loc în care fiecare zi e o copie enervant de fidelă a celei abia trecute? Toată lumea ştie ce face fiecare, unde şi cu cine. E ca şi cum toţi sătenii ar umbla cu chiloţii în vine. Nu poţi face absolut nimic, fără ca un vecin binevoitor, sau poate chiar maică-ta în credulitatea ei de om simplu, să spună la cineva. Cineva va spune apoi la altcineva şi tot aşa. Telefonul ar fi complet inutil, iar transferul de date wireless, vedeţi bine, s-a inventat cu mult înaintea aparaturii în sine şi asta absolutely green, nicio picătură de plastic sau electricitate consumată.

Crâşmarul nostru, Ramón, e unul dintre nefericiţii despre care se vorbeşte rar, căci nu face mai nimic, exceptând să tânjească pe ascuns după Adela, o puştoaică de curând aciuată prin Loma Grande. Ar trebui să ştie, sărmanul, că nu e deloc sănătos să ţină lucrul ăsta doar pentru el. Într-o societate a permanentei vânători a secretelor, să păstrezi o taină e cea mai proastă idee pe care o poţi avea, fiindcă binevoitorii tăi consăteni au să se dea peste cap să te mistifice.

De fapt nici măcar nu-i nevoie de tumbe, fiindcă vei da de bănuit, sărmane Ramón. Vezi tu, oamenii care se ocupă zi de zi cu iscoditul, îţi vor mirosi fără pic de efort tulburarea, atunci când o vei aduna pe Adela plină de sânge, Adela impregnându-te cu sângele ei, de pe câmpul de sorg unde a fost ucisă. Diferenţele de timp verbal dintre “aş fi fost logodnicul tău” şi “am fost logodnicul tău” vor fi insesizabile. Durerea de-a purta în braţe trupul mort al femeii dorite nu ştie gramatică, iar locuitorii din Loma Grande te vor privi şi nu vor avea nicio îndoială, “e logodnicul Adelei”. Printre ei se va găsi unul care să vrea să-şi împărtăşească într-un fel drama voastră, va voi să aibă şi el un rol cât de mic în povestea asta înfricoşătoare şi tristă, cum nu s-a mai văzut vreodată în satul vostru. Va spune repede, eu i-am prezentat-o lui Ramón, datorită mie au devenit logodnici.

Iar tu o să taci, Ramón, ca un mare naiv ce eşti, căci doar marilor naivi li se întâmplă istorii nemaivăzute. O să crezi că iubirea cu o moartă e un surogat acceptabil pentru iubirea neîmplinită, că e inofensivă şi da,

“Dintr-o dată condoleanţele, privirile confuze, compătimirile rezervate, întrebările nepoliticoase i-au produs lui Ramón o certitudine: deja nu mai era glumă ceea ce se spunea despre relaţia sa cu Adela, ci un adevăr nou şi definitiv, care se dezvolta cu fiecare minut şi pe care îi era din ce în ce mai greu să îl dezmintă. Adela se transforma pentru el în capcană şi mister. Amintirea pe care o avea despre ea devenea confuză.”

Tu crezi, Ramón, că novela acesta e despre Adela şi despre moartea ei, dar te înşeli, biet, e despre tine şi viaţa ta lipsită de curajul de a spune “nu sunt eu acela”. Dacă ai fi sincer măcar cu tine însuţi, ai admite că primul pe care vrei să-l minţi eşti chiar tu. Adela a murit şi nu mai poate să se dezică de iubirea voastră. Ba mai mult, a lăsat în urmă dovezi, scrisorile în care ţi se promitea nopţi la rând. Te-a iubit, până şi părinţii ei ţi-au spus-o.

Dar o poveste care porneşte din minciună nu poate sfârşi decât cu o alta, iar o poveste care începe cu sânge nu se poate termina decât cu… Te gândeşti adesea la moarte, Ramón, la dulcele ei miros? 

Arriaga are un stil inconfundabil, şlefuit bănuiesc de experienţa cu cinematografia. În majoritatea scrierilor sale, fie scenariu, fie roman, naraţiunea curge în hopuri, poveştile şi timpurile se intercalează, se descompun în instantanee ce impresionează prin intensitatea trăirilor. Personajele sale, puţine la număr căci less is more, sunt deseori prinse în poveşti ilicite, îşi neagă trecutul mimând ori căutând cu disperare stăpânirea de sine, normalitatea pe placul celorlalţi, pentru ca la sfârşit să se descătuşeze un uragan de emoţii generator de dezastre. Poveştile se nasc în medii austere, dezolante (Babel, The burning plain, Un dulce miros…) a căror bogăţie unică pot fi doar faptele, de unde, prin contrapunere, intensitatea şi dinamica. Sacrificiul inocenţilor e o temă predilectă (Babel, Un dulce miros…) şi reţetă de succes garantat. Ficţiunea lui Arriaga excelează prin apelul la slăbiciun, eroii săi anonimi, aparent inofensivi, se dedau ticăloşiei fără să stea prea mult pe gânduri. Arriaga ştie să apese şi să întoarcă încetişor acel buton al vulnerabilităţii până îl dă peste cap transformând crâşmarul anodin într-un vigilante închipuit.

Guillermo Arriaga posedă un talent cu care puţini autori se pot mândri – capacitatea de-a captura inconsecvenţa moralei individului. Inconsecvenţa pe care preferăm s-o invalidăm din principiu, fiindcă e înspăimântătoare ideea că de la o săptămână la alta, presat îndeajuns de împrejurări şi aşteptările celorlalţi, poţi deveni nu o variantă mai bună a ta – aşa cum ai vrea, ci una dezamăgitoare.

3 comentarii

Lasă un comentariu
  1. boghi / Mar 1 2011 09:28

    Da, faină lectura. Am citit-o în vreo două zile, pe drum, câteva ore încolo, câteva înapoi, şi a fost un bun companion. Lectură uşoară, relaxantă. Mi-a plăcut mult cum a confirmat zvonurile prin scrisorile Adelei. A fost destul de evaziv, doar în treacăt (amintirile prietenei Adelei) apărând detalii ce nu se verificau în scenariul unei iubiri împărtăşite de Adela şi ţinută secretă.
    Descrierea atmosferei sufocante din birtul comunal este foarte clară (doar la Vijelia lui Marquez am mai reuşit să văd atât de aievea totul) de parcă aş fi stat în picioare la o masă din bodega lor şi aş fi auzit planurile de lichidare a Ţiganului în timp ce-mi savuram o poşircă de cerveza încălzită şi răsuflată.

    Ce nu prea mi-a plăcut pe alocuri, a fost stilul puţin copilăresc de a construi fraza. Nu-mi dau seama dacă este rezultatul traducerii sau nu, dar mai ales la începutul cărţii am avut impresia că citesc literatură scrisă de mine🙂

    Ca să concluzionez, mă bucur că luna asta am avut o carte scurtă şi am putut astfel să mă încadrez în termen🙂

  2. brightie / Mar 1 2011 11:06

    apai trebuia restabilit echilibrul dupa Grass :)))
    da, ai dreptate cu frazarea, ecam laconica, lapidara pe alocuri (multe locuri :D), probabil defect profesional al scenaristului.

    mie mi-a placut tare mult cum moare povestea Adelei, fara nicio lumanare – demonstrand astfel ca uneori adevarul oricat de greu ar fi e ingropat definitiv de o minciuna bine intemeiata.

Trackbacks

  1. În atenţia tuturor membrilor cotizanţi! « Clubul de lectură

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: