Skip to content
Martie 27, 2011 / el_mihu

Nu-știu-câte-zile

Pînă cînd Boghi ne va da raportul despre Provizorat, m-am gîndit să vă ofer o recenzie despre o carte pe care am citit-o de curînd. Și vă rog să nu mă împușcați. Sau nu prea tare.

 

Stoian G. Bogdan, Nu-știu-câte-zile, Editura Trei, 2010

 

Buna ziua, sărut-mâinile, hello, salut, ceau!

Să stabilim din start: eu sunt autorul şi asta-i cartea mea. Faptul că tu citeşti rândul ăsta e pură întîmplare. Faptul că eu scriu rândul ăsta nu e. În momentul în care ai ales să citeşti, ai căzut în mâna mea. Dar nu-ţi fă probleme, o să înveţi multe şi toate îţi vor folosi la un moment dat. Deci, dă pagina.

Cam aşa prefaţează autorul, Stoian G. Bogdan, cartea sa „Nu-ştiu-câte-zile”. În regulă, mi-am zis, un autor cu umor. Iar apoi m-a băgat abrupt în povestea lui Narcis, un tînăr ajuns pe cai mari în Bucureşti, care se satură de viaţa îndestulată din capitală şi o porneşte în dimineaţa zilei de 25 aprilie 2008 înapoi către oraşul său natal. Pe punctul de a se căsători, îi lasă logondicei sale, „o măslinuţă cu o frumuseţe dusă la extrem, amplificată de o inteligenţă malefică şi de o foarte mare avere”, un bilet în care-i scrie că se întoarce în curînd. Că are nevoie de cîteva zile de singurătate (nu-ştiu-câte-zile) şi kiss. Apoi pleacă la bordul bolidului său, un Mercedes SL500, cumpărat din banii socrului, mare mahăr cu afaceri tulburi, ca toţi mahării zilelor noastre. Ajunge în Comăneştiul natal, de unde plecase în urmă cu cîţiva ani învins, după ce-şi pierduse ambii părinţi, executaţi în propria casă, şi bunica ce moare la scurt timp după.

Apoi, vocea care povesteşte, alta decît cea a personajului, m-a tot dus în urmă, către adolescenţa lui Narcis Ivan, dezvăluind profilul său psihologic. Prima parte a acestui autointitulat „superRoman”, după cum scrie pe copertă, este chiar bine construită. Flashback-urile se împletesc foarte bine cu momentele în care Narcis redescoperă oraşul prăfuit de provincie. Aceleaşi străzi, aproape aceleaşi bodegi şi baruri, doar feţele ce le populează s-au schimbat oarecum. Îşi regăseşte amicii cu care a crescut în oraş, împreună cu care repopulează cluburile şi îşi remarchează teritoriul abandonat, rupînd în bătaie o gaşcă de ţigani care-l irita. Împreună cu victoria obţinută, o cucereşte şi pe Livia, o bunăciune de moldoveancă ce era un fel de iubită a celui mai puternic dintre ţigani. Spun un fel, pentru că Livia e de fapt virgină, ţinută pînă de curînd sub papuc de tac’su, plecat acum la muncă în străinătate.

Împreună cu povestea lui Narcis, SGB spune şi povestea generaţiei tinerilor care au păşit către maturitate undeva în primul deceniu al secolului XXI. O generaţie de dezrădăcinaţi şi derutaţi, care sînt învăţaţi să creadă doar în puterea banului. Pentru ei contează vrăjeala de doi lei, după cum scrie şi Mihail Vakuloski pe spatele volumului, cum să facă o învîrteală, să le iasă ceva. Restul nu contează. Narcis pleacă la facultate în Bucureşti după ce vinde tot ce moştenise după moartea părinţilor şi bunicii, plus nişte parai făcuţi în Franţa din alba-neagra. Are un plan de bătaie prin care să-i ajungă fondurile pentru o perioadă mai mare de timp. Dar eşuează să-l pună-n practică, că mulţi dintre ei sînt sparţi pe chefuri, băutură şi multă iarbă. Se descurcă totuşi, făcînd bani din videochat, după ce-o seduce pe Barbi, „o gagică cu-n zîmbet care cerea pulă”, şi-o pune să prostească fraierii care caută să se căsătorească pe net. Înainte de asta, pînă să ajungă în Bucureşti, Narcis mai face bani din vînzarea de facturi şi alba-neagra. Omul se descurcă. Examenele de la facultatea de Drept le trece copiind de pe telefonul mobil. Frecventează „scriitorimea”, „poetese pe la mese” cu care bea şi rupe „cluburi, cafenele sclipicioase, jartele ieftine, ochelăraţi, curelate, futuţi în cur, şmecheriţi cu placa de păr, etcaeteraţi, cu care Narcis era obişnuit”.

Şi totul este coerent, şi totul are sens. M-am regăsit în toată pînza asta de paianjen, ţesută mărunt şi care defineşte societatea de rahat din România anilor 2000. Studenţi şi scriitoraşi care o ard aiurea, freacă menta şi mai fac vreo învîrteală, copile de 14 ani care se fut pe 30 de lei într-un oraş uitat de lume, interlopi care mulg bani mulţi din afaceri cu statul, găşti de ţigani care fac legea prin spelunci provinciale şi pentru care crima e un sport lejer. Dar ceva s-a rupt în ultima parte a volumului. Apele se tulbură. Povestitorul intră şi el oarecum în poveste, cu un episod din 2010 despre nunta lui Virus cu Cerasela. Apoi evocă o altă Cerasela, care l-a părăsit după ce el i-a cam dat japcă la curişor după un revelion beat. Că apoi o reîntîlneşte prin Torino (!!!) şi i-o mai trage încă o dată tot în cur, de data asta ea vrea, după care asta recunoaşte că i-a cam plăcut şi prima oară, dar atunci avea principii. De aici m-a cam pierdut. Cu cîteva pagini înainte de povestea povestitorului, Narcis ajunge şi el la Torino, unde-l întîlneşte din întîmplare pe asasinul părinţilor săi. Iar ăsta, „ars” de intensitatea privirii lui Narcis, îşi scoate propriul pistol şi se împuşcă în cap într-un restaurant. Pesemne avea remuşcări imense, mi-am zis, iar privirea lui Narcis nu poate să nu te farmece. Înainte să-şi construiască gaura din cap, îi spune lui Narcis numele celui care îi comandase asasinatele. Apoi revine din nou povestitorul care ne mai zice că are un furuncul în cur care-l doare nasol şi despre o pictoriţă care o suge la marea artă. Apoi totul aleargă în ultimele pagini. Un prieten din Comăneşti e omorît de ţiganii pe care-i caftise cu cîteva zile-n urmă, el pleacă la Baia Mare să-l ucidă pe ucigaşul părinţilor săi, Livia o păţeşte nasol, Narcis se pocăieşte. Lasă totul în urmă şi pleacă într-un oraş la mansardă, unde practică asiduu avocatura.

M-am cam chinuit cu ultimele pagini. Chiar dacă sînt pline de acţiune, am considerat că rezolvările găsite de S.G.B. au fost facile, la îndemînă. Finalul m-a plictisit, cu tot cu violul ăla meseriaş de lîngă groapa de gunoi. Cu toate astea, cartea este altceva decît ce s-a scris în ultimii ani în România. Un exerciţiu util, chiar dacă recomandarea:

Un roman cu mult haz, multă adrenalină şi multă dramă.

este într-o anumită măsură inexactă. Nu are prea mult haz, poate şi din cauza narcisismului povestitorului.

 

 

2 comentarii

Lasă un comentariu
  1. brightie / Mar 29 2011 09:13

    hm, aproape ca ma convinsesei cand mi-am dat seama ca nu-s in perioada in care as digera asa ceva, mai degraba a handfull of fairy tales😀

  2. cățelul alpha / Mar 29 2011 16:57

    Las-o pentru mai tîrziu. Nu-i o carte de neratat, zic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: