Sări la conţinut
iunie 24, 2011 / boghi

Povestea lui Orişicine

De câte ori citesc o carte scrisă de un american am impresia că mă uit la un film. Nu ştiu exact dacă mi se trage de la subiect, de la modul în care le povesteşte Philip Roth sau de la o limitare a mea în a vedea dincolo de imaginile stereotipe ale Americii, devenite astfel prin sutele de filme văzute până acum, dar exact asta a fost Povestea lui Orişicine: dramă, SUA 2007.

Cartea e scrisă foarte bine, cu un nivel de detaliu care are grijă să nu te plictiseşti şi nici să-ţi scape firul poveştii. Subiectul este unul cunoscut, axându-se nu atât pe reacţia în faţa degradării corpului uman – cum am găsit prin diverse recenzii ale cărţii – cât pe regretul şi disperarea dată de apropierea sfârşitului. Tema asta a împăcării în faţa morţii ne dă târcoale multora începând cu apropierea vârstei de 30 de ani, cam pe când apar primele înţepături în dreptul inimii. Ne-ar fi ajutat mult mai mult poetul naţional dacă ne-ar fi explicat ce a vrut să spună autorul de el când ne-a mărturisit că nu credea să înveţe a muri vreodată. Bănuim că a aflat, dacă e să ne luăm după construcţia versului, dar zău că ne-ar fi fost mai folositoare o odă în metru modern şi explicit.

Să revenim, cadrul povestirii este dat de viaţa unui american get-beget, New-York-ez de succes, vinovat de toate alegerile facile pe care ţi le oferă viaţa modernă. Adulter în loc de căsnicie fericită şi carieră în loc de vocaţie, cam astea ar fi cele două regrete majore ale personajului, ajuns la vârsta pentru care-şi amînase toate grijile nefiinţei. Singur, bătrân şi fără atuul timpului, nu-ţi este uşor să te regăseşti în trăirile lui, dar în mod cert îţi confirmă temerile legate de bătrâneţe, ce le ascundem confortabil sub anii mulţi ce încă ne aşteaptă.

N-aş reciti-o prea curând, ipohondrul şi fatalistul din mine fiind destul de zdruncinaţi, dar dacă nu aveţi psihoze de genul e de luat în considerare. Pe mine m-a făcut curios Philip Roth, aşa că sigur voi mai încerca ceva de la el. Dar pe altă culoare 🙂

16 comentarii

Lasă un comentariu
  1. Andre / iun. 25 2011 09:29

    „Tema asta a împăcării în faţa morţii ne dă târcoale multora începând cu apropierea vârstei de 30 de ani” very very true. Ma duc sa iau cartea!

    • boghi / iun. 26 2011 10:13

      Asa sa faci. Si dupa ce o citesti, sa vii sa-mi spui daca m-ai injurat sau ti-a placut 🙂

      • Andre / iun. 27 2011 23:11

        care e urmatoarea carte pe lista de citit?

  2. Yuki / iun. 25 2011 17:18

    mie mi se pare ca Rooth a scris cartea asta ca un exercitiu:a rescris piesa medievala adaptanad-o privitorilor moderni. Daca pentru spectaorul mediaval mesajul piesei este unul foarte clar: traiaste-ti viata simplu, in pocainta, fa bine si nu iubi banul, caieste-te pentru faptele rele cat inca esti inca in viata, cititorului modern nu i se transmite niciun mesaj. Personajul nu pledeaza pentru iertarea noastra, isi recunoaste greselile fata de cei dragi si doreste sa nu ii fi facut sa sufere, dar nu are pretentia ca povestea sa sa serveasca drept exemplu. Piesa originala este o moralitate, privitorul trebuia sa invete, sa ia aminte si sa urmeze exemplul dat; romanul lui Rooth este doar o poveste.

    Mie cel mai mult mi-au placut paginile de final, cand personajul se plimba prin cimitir si vb cu groparul, acelasi care a sapat gropile parintilor sai si care probabil o va sapa si pe a sa.

    • boghi / iun. 26 2011 10:20

      Poate ca pentru cititorul modern mesajul nu trebuie sa fie atat de facil. Cititorii s-au schimbat odata cu stilul. Teatrul, muzica, pictura, toate s-au schimbat, toate au mesajul mult mai ascuns, cateodata atat de bine, ca nici artistul nu mai stie unde l-a pus 🙂

      Sa stii ca si mie tot paginilea alea mi-au placut cel mai mult.

      • Yuki / iun. 26 2011 13:37

        romanele postmoderniste nu au ‘mesaj’ in sesnul calsic al cuvantului; ceea ce ramane in urma lor e povestea, nu invatatura si cred ca asta a incercat si Ph Rooth cu rescrierea asta 🙂

  3. boghi / iun. 27 2011 14:33

    Cred ca am cazut de acord 🙂

  4. boghi / iun. 28 2011 07:34

    @Andre nu s-a mai propus nimic pe aici in ultima vreme, dar daca ai o sugestie, zi-ne si noua. Eu citesc Simion liftnicul, Petre Cimpoiesu zilele astea, o caret care promite multe deocamdata 🙂

    • Andre / iun. 28 2011 08:51

      Boghi problema mea cu sugeratul si de cele mai multe ori cu urmaritul a ceea ce cititi voi cand e vorba de autori romani e geografia.

      Nu stiu daca s-a citit deja sau discutat, dar Yuki mi-a trimis cartea asta si am incredere in alegerea ai, asa ca propun Filip Florian – Zilele regelui.

      Si alternativa Haruki Murakami – Norwegian Wood.

      • boghi / iun. 28 2011 10:32

        Eu am citit Zilele Regelui – foarte faina (cred ca si restul oamenilor au citit-o, ca a cam fost la moda anul trecut 🙂 ), dar Murakami as incerca. Daca geografia e problema, nu-i bai, poti oricand sa propui ceva ce gasesti pe unde esti si care sa fi fost tradus si la noi. Hai ca-ti fac un cont de autor sa poti propune in voie intr-un articol separat (nu-i stres, propui cand si daca vrei)

  5. Andre / iun. 28 2011 17:05

    Tu esti foarte intelegator dar eu nu-s asa priceputa in ale cuvintelor, da-mi un obiect si-l fac bucatele dar cuvintele imi sunt ca fluturi cand e vorba sa le scriu.

  6. Yuki / iun. 28 2011 18:41

    boghi, n-ai citit deloc Murakami pana acum?

  7. boghi / iun. 29 2011 07:42

    Andre, am inteles :). Oricum nu reuseam sa-ti aloc un cont de autor, probabil pentru ca nu ai cont de wordpress (?) Ca idee, nici eu nu sunt priceput, dar asta nu ma opreste 🙂

    Yuki, iti vine sa crezi? Este una din marile mele lacune in materie de lectura. Dar remediez cat de curand.

  8. brightie / iul. 6 2011 10:46

    „. Ne-ar fi ajutat mult mai mult poetul naţional dacă ne-ar fi explicat ce a vrut să spună autorul de el când ne-a mărturisit că nu credea să înveţe a muri vreodată. Bănuim că a aflat, dacă e să ne luăm după construcţia versului, dar zău că ne-ar fi fost mai folositoare o odă în metru modern şi explicit”
    bestial boghianism!

    tu ai pus poza cu ce citim vara asta?? e de tata frumusetea – though, poate reusim cu un cutremur.

    incepe murakami cu „la sud de granita, la est de soare”. e o poveste superba.

  9. boghi / iul. 6 2011 14:32

    eu am pus-o, ca statea coperta de la Provizorat uitata colo sus in colt. si am zis sa nu arate locul asta chiar parasit.

    ce fain suna titlul cartii. parca ai pus tu ceva despre cartea asta pe blog mai demult, nu?

    • brightie / iul. 7 2011 09:11

      moamaaa, ce memorie elefantica ai. nu cinsteste cartea ce-am pus eu pe blog. este foarte, foarte faina. o lectura care intradevar merita timpul investit.

Lasă un răspuns către Andre Anulează răspunsul