Povestea lui Orişicine

De câte ori citesc o carte scrisă de un american am impresia că mă uit la un film. Nu ştiu exact dacă mi se trage de la subiect, de la modul în care le povesteşte Philip Roth sau de la o limitare a mea în a vedea dincolo de imaginile stereotipe ale Americii, devenite astfel prin sutele de filme văzute până acum, dar exact asta a fost Povestea lui Orişicine: dramă, SUA 2007.

Cartea e scrisă foarte bine, cu un nivel de detaliu care are grijă să nu te plictiseşti şi nici să-ţi scape firul poveştii. Subiectul este unul cunoscut, axându-se nu atât pe reacţia în faţa degradării corpului uman – cum am găsit prin diverse recenzii ale cărţii – cât pe regretul şi disperarea dată de apropierea sfârşitului. Tema asta a împăcării în faţa morţii ne dă târcoale multora începând cu apropierea vârstei de 30 de ani, cam pe când apar primele înţepături în dreptul inimii. Ne-ar fi ajutat mult mai mult poetul naţional dacă ne-ar fi explicat ce a vrut să spună autorul de el când ne-a mărturisit că nu credea să înveţe a muri vreodată. Bănuim că a aflat, dacă e să ne luăm după construcţia versului, dar zău că ne-ar fi fost mai folositoare o odă în metru modern şi explicit.

Să revenim, cadrul povestirii este dat de viaţa unui american get-beget, New-York-ez de succes, vinovat de toate alegerile facile pe care ţi le oferă viaţa modernă. Adulter în loc de căsnicie fericită şi carieră în loc de vocaţie, cam astea ar fi cele două regrete majore ale personajului, ajuns la vârsta pentru care-şi amînase toate grijile nefiinţei. Singur, bătrân şi fără atuul timpului, nu-ţi este uşor să te regăseşti în trăirile lui, dar în mod cert îţi confirmă temerile legate de bătrâneţe, ce le ascundem confortabil sub anii mulţi ce încă ne aşteaptă.

N-aş reciti-o prea curând, ipohondrul şi fatalistul din mine fiind destul de zdruncinaţi, dar dacă nu aveţi psihoze de genul e de luat în considerare. Pe mine m-a făcut curios Philip Roth, aşa că sigur voi mai încerca ceva de la el. Dar pe altă culoare 🙂