Skip to content
Septembrie 13, 2011 / boghi

Intermitenţele morţii

O poveste care, cred eu, încearcă să umanizeze moartea. Să o facă mai prietenoasă, arătându-i, celui care are suflet s-o vadă, importanţa ei pentru noi şi inutilitatea temerii de moarte. Că moartea intră în grevă şi ţine în sah deopotrivă pe cei care o aşteptau şi pe cei care se rugau să întârzie, nu te surprinde la o poveste de Saramago. Nu te surprinde, dar te face să-ţi ridic colţurile gurii şi să-l apreciezi şi invidiezi încă o dată pentru creativitatea lui.

De îndată ce greva ia sfârşit, moartea se instituţionalizează, începând să trimită preavize de o săptămână celor care urmau să fie executaţi, asemeni unui autorităţi fiscale banale, care nu mai sperie pe nimeni şi care este plimbată cu zăhărelul de debitori. Astfel, fără să fie condiţionată de nimeni, moartea lui Saramago decide să renunţe la neprevăzutul caracteristic, oferindu-le oamenilor şansa de a-şi rezolva socotelile urgente. Şi la fel ca în cazul unei autorităţi fiscale, preavizul nu este apreciat de nimeni.

Şi cum arătându-ne neajunsurile date de lipsa morţii sau instituţionalizând-o, nu era de ajuns pentru a o face mai acceptabilă, mai de’a noastră, Saramago îi împrumută diverse trăsături şi slăbiciuni specifice oamenilor. Şi pentru că tot o umanizează, are grijă să o transforme în aproape-fiinţă socială, găsindu-i în coasă companionul necesar oricărei creaturi sortite dependenţei de socializare. Dialogul lor şi muştruluielile coasei vizavi de „neprofesionalismul” morţii în cazul particular al unui violonist banal ce refuza să moară, sunt minunate.

Violonistul în cauză devine nimfa morţii, închizând procesul de transformare. Pentru că da, moartea ajunge să se îndrăgostească de „nemuritorul” violonist, probând încă o dată teoria conform căreia dacă ignori o fată, ai cucerit-o definitiv🙂.

Da, moartea se îndrăgosteşte, asigurând un final care, cel puţin pentru mine, a fost atât neaşteptat, cât şi foarte fericit – de mult nu m-am mai bucurat atât de mult la un final de carte.

Am tot subliniat ideea umanizării morţii, însă nu v-am spus esenţialul: Intermitenţele morţii este o carte amuzantă (printre altele). Sigur, nu are un umor de tarabă, dar este acolo pentru cine vrea şi poate să-l vadă.

6 comentarii

Lasă un comentariu
  1. Anda / Sep 13 2011 15:39

    printre preferatele mele, de la Saramago, si da, foarte amuzanta, desi inceputul a fost un pic plictisitor

  2. boghi / Sep 13 2011 15:52

    Nu se apropie de eseu despre orbire, dar e acolo sus si printre cele citite de mine pana acum. Pe mine nu m-a plictisit inceputul, ci putin mijlocul🙂

  3. brightie / Sep 14 2011 15:30

    bre, vorba lui Realdo, ce ma fac io cu lista asta luunga, cand am zile numarate? will we be able to read up in heaven?

  4. boghi / Sep 19 2011 08:27

    bre, nu stiu, dar zic sa luam cartile la noi pt orice eventualitate🙂

  5. Mihu / Oct 6 2011 07:33

    Foarte interesant! Am recomandat-o pe pagina proiectului „Exista viata dupa doliu” – http://www.facebook.​com/pages/Exista-via​ta-dupa-doliu/145394​118843133

    Abia astept sa o citesc!🙂

    Mihaela

    • clubul / Oct 6 2011 07:50

      Lectura placuta🙂 Sa revii sa ne spui cum ti s-a parut

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: