Skip to content
Septembrie 22, 2012 / brightie

Marius Chivu, Trei săptămâni în Himalaya

Înainte de orice altceva, poftiţi la Porc cu piper, eveniment organizat lunar la Librăria Bastilia din Bucureşti. Matei Martin de la Dilema Veche găteşte ceva bun dintr-o carte şi, până ce bunul se face şi mai bun la foc mic, trăncăneşte cu autorul cărţii care i-a făcut poftă de mâncare. Mi-e şi jenă să vă spun cât costă biletul care-ţi asigură hrană pentru trup şi spirit.

În septembrie autorul invitat la poveşti a fost Marius Chivu, iar cartea cu reţeta Trei săptămâni în Himalaya, un jurnal de călătorie asezonat cu poveste poliţistă, dramă, jurnal intim, documentar, poezie pură, mic îndrumar sexual pentru bărbaţi hinduşi virgini, mistery, fotografii trăznet. N-aş fi în stare să-l laud mai bine decât: ultima cursă, îmbarcaţi-vă sau plângeţi în pumni.

Acum serios, dacă nu eşti trekker, şi probabil nu eşti, câte şanse există să îţi planifici următoarea excursie în Himalaya? Foarte puţine. E departe, e necunoscut, e periculos, e scump – prea multe negative. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că oboseala cronică care ne ia în stăpânire încet şi sigur pe fiecare, ne îndeamnă autoritar spre destinaţii uşurele, confortabile, nesolicitante.

Cartea lui Marius poate fi deci un substitut excelent pentru aventura în sine, cazul meu, iar pentru cei mai curajoşi ultima picătură ce umple paharul cu «Plec!».

Eu una m-am simţit transportată pe drumul prăfos, pietros, nins sau neoxigenat către Thorung La, cea mai înaltă trecătoare din lume (5416 m). M-a ajutat şi concediul, n-am luat prea multe pauze de aclimatizare. M-am ghidat după steguleţele colorate de pe marginea drumului, am avut grijă să beau patru litri de apă caldă / ceai de ghimbir zilnic şi am tăcut mâlc, ca să-mi conserv energia. Am devorat-o în două zile jumate. Aş fi făcut-o în mai scurtă vreme, căci ardeam de curiozitate, însă nu mă lăsa inima. Îmi era aşa de bine acolo, atât de aproape de cer, cu norii în nas în urechi pe pleoape, uitându-mă la avioane de sus în jos, pe lângă Marius, Cătălin (prieten din copilărie – tovarăş de călătorie), Rishi şi Rajeev (şerpaşii), încât în ziua a doua am pus cartea deoparte – să mai am şi mâine.

[…]oamenii pe care-i întâlneşti cară tot timpul câte ceva, cei pe care nu-i întâlneşti cară şi ei ceva, tu te cari doar pe tine, eşti singura ta încărcătură, eşti singura ta greutate, aici oricum nu există unităţi de măsură, nu poţi fi măsurat şi schimbat decât cu tine însuţi, aşa că ai grijă de tine, te împachetezi în praful creponat ridicat de propriile-ţi picioare, calci numai pe pietre stabile, dai mâna rădăcinilor solide, păşeşti cu băgare de seamă, ca pe nori […]

E un «roman iniţiatic». În arta de-a te despărţi de şi regăsi pe tine, în a face cunoştinţă cu trupul tău, putinţele şi neputinţele de care nu ştiai, cu celălalt, străinul pe care-l priveşti nedumerit. Eşti inevitabil absorbit în cultura hinduso – budistă care nu poate decât să te fascineze cu seninătatea-i caracteristică, şi, mai presus de toate, în sentimentul înălţător pe care ţi-l inculcă, la propriu şi la figurat, să te afli pe tine pe streaşina lumii.

V-aş trăncăni vreo şapte mări şi şapte pagini despre aventurile lui Marius în Himalaya, însă e mare păcat să nu aflaţi povestea direct de la sursă. Scriitorul şi iniţiatorul (Cătălin a avut ideea cuceririi trecătorii Thorung La) sunt cei care au trăit trei săptămâni fantastice în Nepal, au cunoscut oameni (cum altfel decât) frumoşi, au fumat iarbă în cinstea lui Shiva, s-au rătăcit în pădurea cu copaci mergători etc. Întrebaţi-i, dară, pe ei. Știu mai bine.

Cătălin şi Rishi merg mai încet şi au rămas undeva în spate, aşa că mă trezesc singur în şanţul ăsta de pământ uscat, e linişte, nu se mai aude nici o pasăre când, după o cotitură, dau nas în nas cu o fetiţă care nu-mi trece mai sus de genunchi. Are o bluzică cu buline, o sforicică legată la gât şi o bobiţă de cerceluş prins în năsuc. Mă aşez în faţa ei şi o vreme stăm aşa, în tăcere, privindu-ne unul pe altul şi ascultându-ne respiraţiile încălzite de soare. Scot aparatul şi îi fac o fotografie, iar ea îşi trimite degeţele spre obiectiv, pe unghiuţe încă i se mai văd urme de ojă roz, exact culoarea bomboanei pe care i-o dau şi care dispare imediat în gura ei. O întreb în română cum o cheamă şi ea îmi răspunde încet, sugând cu dificultate bomboana: Rhadika.

(Cred cu tărie că în acele clipe duioşia lui M.C. era realmente vizibilă în aer sub forma unor ceva minunate, nu ştiu, curcubee sferice?!)

P.S. în cautarea de poză de lipit la text am descoperit că jurnalul are o reducere sensibilă pe elefant.ro, aviz amatorilor de aventuri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: