Pădurea norvegiană | Haruki Murakami

Cartea asta mi-a fost recomandată de Yuki, într-un comentariu la un alt articol de pe aici, şi bine a făcut, că tare mult mi-a plăcut. Comparat cu Coehlo şi făcut troacă de porci pentru succesul de care s-a bucurat la public, Murakami scrie aşa cum îmi imaginez eu Japonia: calmă, zâmbitoare, molcomă. Un fel de Maramureş în care oamenii au ochii ceva mai mici şi prietenoşi. Şi asta după o carte plină de sinucideri, sex viteză şi indiferenţă.

Toru Watanabe, personajul central, este construit tare frumos. Nu m-am identificat cu el, dar i-am admirat anumite trăsături la care visez de mult: răbdare, detaşare şi o oarecare libertate. Cred că detaşarea este principala caracteristică a personajului, specifică, poate, vârstei, sau firii, sau Japoniei. În japoneză numele lui înseamnă a trece. Şi exact asta face Watanabe, trece peste tot ce se întâmplă lângă el.

Experienţa personală a lui Murakami se regăseşte şi în acest roman. Dacă în La sud de graniţă, la vest de soare, Haijme avea un bar de jazz în Tokyo, în Pădurea norvegiană Watanabe este angajat cu jumătate de normă la un magazin de discuri, asemeni autorului în tinereţe. Referinţele autobiografice explică parţial naturaleţea cu care scrie Murakami.

Cartea spune povestea unui tânăr ce ia contact, la o vârstă încă fragedă, cu iubirea, cu nebunia,  cu libertinajul, cu sinuciderea, cu dogmatismul, şi le supravieţuieşte. Titlul este inspirat de piesa Beatles-ilor, piesă despre care Lennon spunea că  ascunde în versurile ei o relaţie adulteră a sa din vremea aceea (’65). Dacă ne uităm la versurile strofei a treia, descoperim un rezumat al nopţii petrecute de Watanabe cu Naoko în Tokyo.  Probabil că ceea ce spun acum nu are prea mult sens pentru cine nu a citit povestea, dar oricum n-am de gând să dezvălui ce se întâmplă în carte. Citiţi-o şi întoarceţi-vă să aberăm pe marginea legăturilor irelevante cu piesa Beatles-ilor. Sau nu vă întoarceţi, dar citiţi cartea, pentru mine a fost o experienţă foarte plăcută şi o recomand fără emoţii.

Dublul vs Omul duplicat

Sau Dostoievski vs Saramago. Doi dintre autorii mei preferaţi. Ambele cărţi tratează ideea existenţei unei dubluri. Ambele cărţi ajută dublurile să se întâlnească şi să interacţioneze, ce-i drept, diferit. Ambele cărţi sunt cele mai slabe din câte am am citit eu de la cei doi.

La Dublul, dacă n-ar scrie pe copertă Dostoievski, poate că nici nu ţi-ai da seama că este scrisă de el. Recunoşti veacul lui, iar personajele  par construite după modelul cunoscut, dar scrierea ai atribui-o cel mult vreunui învăţăcel de-al lui Dostoievski care copiază fără succes stilul maestrului. Se pare că nici criticii vremii nu au fost impresionaţi de acest roman, ba chiar autorul l-a declarat un fiasco. Dacă mă gândesc şi la faptul că subiectul se învârte în jurul ideii de Fetch de Doppelgänger, deci unul de împrumut, chiar nu văd ce ar fi de zis de bine despre acest roman.

Cum spuneam deja, la Omul duplicat al lui Saramago găsim aceeaşi idee, însă tratată în cea mai plictisitoare modalitate cu putinţă. Am tras de cartea asta ca de o vizită la dentist. Multă scriitură în plus, detalii şi explicaţii inutile atît din punct de vedere al poveştii cât şi al atmosferei. Mă gândesc la cum am savurat celelalte lecturi de Saramago, în deosebi datorită stilului şi cât de departe este Omul duplicat.

Practic, ambii iau ideea unui exemplar copiat 1:1 cu personajul principal, construiesc un cadru în care cei doi să se descopere şi-şi imaginează posibila reacţie a omului în faţa unei oglinzi naturale.

Este posibil ca aceasta temă a dublului, oricât de atrăgătoare pare să fie pentru scriitori, să fie blestemată. Sper să nu mă mai întâlnesc cu vreo altă tentativă.

Retrospectivă asupra Armaghedonului | Kurt Vonnegut

Prima carte cu povestiri din ultima vreme care nu m-a enervat şi nu m-a  făcut să mă tot uit câte pagini mai am. Are 11 poveşti scurte, plus o introducere scrisă de fiu, Mark Vonnegut, plus o scrisoare de pe front a lui Kurt către părinţii săi. Plus o traducere a unei cuvântări ţinute de Kurt Vonnegut la Indianapolis în 27 aprilie 2007.

Cu excepţia povestirii care dă titlul volumului, povestirile sunt cu şi despre război. Al doilea, mondial, şi cu precădere inspirate de experienţa bombardării oraşului Dresda din Germania, experienţă trăită de Kurt Vonnegut şi care a inspirat şi, mult mai celebrul, Abatorul 5.

Poveştile din Retrospectivă sunt simple, scurte, sincere, fără fasoane şi întortocheri inutile, aşa cum citeam undeva că recomanda Kurt Vonnegut tinerilor aspiranţi să scrie.

Nu am ce să mai adaug despre poveştile astea, decât poate că sunt, unele dintre ele, o dovadă clară de imaginaţie frumoasă a unui scriitor norocos.

Jurnalul Oanei Pellea

Trist. Descurajant. Dar, aşa cum îi spune şi editoarea, Ioana Pârvulescu, jurnalul ăsta face bine. Spune la un moment dat în carte că a impresionat-o jurnalul lui Liiceanu, că a făcut-o să se simtă bine văzând că nu e singura care gândeşte într-un anumit fel. Şi cam asta se întâmplă şi aici. Deşi suntem înnebuniţi să fim unici, atunci când cineva îşi deschide viaţa şi-ţi arată că este ca tine, cu aceleaşi temeri, aceleaşi angoase şi aceleaşi bucurii, treaba asta te linişteşte oarecum. Ciudat, nu ? Sau nu ?

La un moment dat mi-am pus problema de ce citesc cu atâta plăcere despre chinurile unui om. M-am întrebat dacă nu cumva sunt vreun sadic, lipsit de orice urmă de compasiune pentru  suferinţele unui seamăn. Nu sunt sadic, pur şi simplu ştiam că jurnalul este construit din cicluri. Ştiam că după fiecare mănunchi de zile grele urmează din nou zilele bune. Şi citeşti despre dezamăgiri, tristeţe, dor de oameni plecaţi, ca apoi să vezi că există întâlniri cu oameni frumoşi, bucurie, suprize plăcute.

Şi aşa îţi dai seama că ai în faţă un jurnal sincer, o mărturisire simplă a vieţii aşa cum e ea, cu alb şi negru, cu soare şi ceaţă, cu luni şi duminici.

Dar ce te ţine lângă cartea asta până la sfârşit este stilul în care a fost scrisă. Sincer, simplu, direct. Nu există fasoane sau trăiri care să dea bine pe hârtie. Probabil că au fost părţi editate, rescrise, revăzute, dar mie nu mi-a părut că jurnalul a fost scris cu intenţia de a fi publicat. Şi asta cred că a ajutat mult.

Eu aş băga cartea asta în farmacii şi aş trece-o pe cel puţin jumătate din reţetele care recomandă antidepresive. În ciuda tonurilor generale de gri, la sfârşit transcede un ton de alb. Nu un alb imaculat, un alb-lumina zilei.

O gură de aer | George Orwell

Nu este 1984 şi nici Ferma animalelor, dar e ok. Am primit-o de la Claudia la aniversarea a 10 ani de relaţie cu mesajul „o gură de aer la fiecare 10 ani“. Nu simţeam că mă sufoc, dar cartea mi-a prins bine. Personajul cărţii, rămas fără aer de la atâta viaţă modernă, începe să-şi caute fericirea pe unde n-o mai poate găsi: în propria-i copilărie.

Şi de unde la început doar îşi aminteşte de momentele frumoase pe când pescuia într-o baltă din oraşul natal, pe la mijlocul cărţii îşi ia lumea în cap şi cele 17 lire (o mică avere pe vremea aia) câştigate, întâmplător, la o cursă de cai şi, inventând o poveste pentru nevastă şi alta pentru şefi, pleacă să-şi redescopere oraşul în care s-a născut.

Şi îl găseşte. În mijlocul unui oraş nou, de care n-avea habar, şi ocupat de oameni care n-au habar de el, de el sau de ai lui, oameni apăruţi acolo după ce el şi-a luat tălpăşiţa. Şi aici apare foarte bine descrisă starea aia în care te întorci în locul tău de legendă. Locul în care îţi rezervi dreptul de a fi cineva, în care lumea te ştie şi te primeşte cu drag, întrebându-te de sănătate. Dar nu e cazul personajului nostru. Iazul în care n-a mai apucat să pescuiască a dispărut, prima lui iubită s-a transformat într-o femeie grasă şi banală, el s-a transformat într-un bărbat gras şi banal şi oraşul a devenit unul mare şi banal.

Finalul cărţi îi oferă asfixiatului personaj, ocazia să realizeze că nu este chiar atât de sătul de viaţa lui, că nu-şi urăşte chiar atât de mult soţia şi că nu poţi trăi în trecut (asta am băgat-o de la mine, dar cred că a înţeles-o şi el).

Cartea merită ctită pentru stilul în care este scrisă. Acelaşi în care sunt scrise cele două mari cărţi ale lui Orwell şi care îţi dă sentimentul că omul a intrat la tine în cap, ţi-a furat amintirile şi a făcut o poveste din ele.