Viața bate cartea. Sau na, istoria bate beletristica, dacă vreți. O bate și dacă nu vreți, dar e mai simplu să vreți, să vrem. Aveam de gând să citesc Procesul lui Kafka – ceea ce și fac zilele astea – însă mi-am propus ca înainte de a bifa ceea ce se zice că ar fi boss-ul absurdului, să văd cum stăm cu absurdul din realitate. Stăm bine.
Dacă există cărți ce-ți arată ce poate deveni un om, cartea asta îți arată ce poți deveni tu. Regimul de detenție din penitenciarul Pitești, în perioada ’49 – ’52, a presupus o „dezvoltare personală” pe care cu greu ne putem imagina cum am putea-o suporta. Noi, ăștia care frecăm facebook-ul toată ziua, care lăcrimăm când dăm share la o poză cu un cățel pierdut în zona X.
În timp ce citeam ce au fost nevoiți oamenii ăia să trăiască, exact la asta mă gândeam, la cum aș putea suporta așa ceva, nu la cât de erou aș fi fost eu sau la cum e posibil așa ceva. Posibil este, erou nu aș fi fost, aș fi făcut exact ce au făcut toți cei care au fost nevoiți să trăiască „fenomenul” Pitești.
E aiurea, nu am ce să zic despre carte. Mi-e și teama de a deveni penibil și a începe să scriu vorbe mari. Luați de citiți dacă vreți. S-a întâmplat nu demult.
firmin este despre visare, despre cum e să fii mic, despre cum e să știi că te-ai potrivi într-un tablou, dar cine să-l convingă pe pictor, despre șoareci și sobolani, despre oameni și șoareci, despre colegii mei care studiază zilnic meniurile restaurantelor din jurul biroului, despre mama, despre oameni care te dezamăgesc, care dezamăgim, despre prietenie, iubire, dorință, cărți, multe cărți, și mai multe cărți, filme, filme vechi, filme porno
stați puțin să iau o gură de cafea
despre locuri care dispar, și ce dispare cu ele, și ce alegem să ne amintim din ele, și despre primele albume bjork (dar voi puteți să ascultați orice), despre rezonanța aia pe care cu toții vrem să o simțim la un moment dat, despre „visători ridicoli”. je suis firmin.
Știți cum e cartea asta? Ca și cum ai lua o piesă de la Beach Boys și i-ai pune pe Muse să o cânte în 2015. Na, acum că e clar cum e cartea asta, să fiu puțin redundant. Jean de la Francia a scris o carte de secol 19 cu pana de secol 21. Avem o poveste care se întâmplă demult, tare demult – vorba poetului, în Parisul jegos și de neînchipuit pentru turistul actual, care nu-și mai încape în selfie de bucurie că a ajuns în orașul luminilor și, mai nou, al kalașnicoavelor.
Avem și un personaj care parvine pe scara socială atât de abruptă a acelor vremuri, cum altfel decât dând din coate și, mai ales, din funduleț. Pentru că sexul te ridică și sexul te coboară. Asta dacă îl faci cum trebuie. Dar să revenim la literatură, că asta e mâncarea noastră de pește.
Și apropo de pește, personajul nostru se prostituează la greu, ca tot omul – când dai de greu, mai înghiți în sec, mai calci pe onoare. Man, cât sunt de spiritual. Acum, serios, cartea este foarte bine scrisă, dinamica poveștii este corectă, nu caști, nu te ia cu palpitații. Personajele sunt bine construite. Plus alte chestii care se spun de obicei despre o carte care ți-a plăcut. În sfârșit, ați prins ideea. Jean al lor scrie bine și cred că este printre puținii scriitori lansați dincoace de căderea zidului care promit. Bine, omul a luat deja un Goncourt, nu-i proaspăt ca franzela, dar e nou și asta mă bucură. Ca să știți.
Cred că mai are ceva tradus la noi, dar nu am apucat să văd ce. Oricum, sunt dispus să învăț limba Carlei Bruni dacă de asta e nevoie la o adică.
La mulți ani! chiar dacă nu e ziua voastră, am văzut că e la modă zilele astea. Și acum, fără vreo altă introducere, despre carte. E minunată, fabuloasă, chiar bună. Habar nu am ce au avut de spus criticii sau ăia de se pricep la recenzat cărți, dar fiți atenți aici, careta asta este despre destin. Și despre prietenie. Despre cât de ușor se poate lega o prietenie și cât de greu se poate pierde, contrar a ceea ce veți auzi prin alte părți.
E o carte minunat scrisă, cu un subiect superb, cu personaje fabuloase. Ce mai, e ok.
S-ar putea ca treaba asta să vă șocheze, însă povestea nu este despre un arici care se îmbracă la patru ace. Mda, titlul te cam poate induce în eroare. Dar nu-i bai, îi ierți repede autoarei acest șiretlic de tabloid și te lași prins de poveștile paralele ale personajelor, așteptând să se intersecteze naibii odată. Suspans, nu glumă.
Plus că, pentru voi, cititorii avizi, cartea mai prezintă și testul corcodușei. Vedeți voi.
Na, și acum că am analizat opera din toate perspectivele cunoscute de critica literară, nu vă mai rămâne decât să descoperiți singuri cine moare la final.
Ştiţi că nu obişnuiesc să povestesc ce a vrut autorul să spună. Mi se pare aiurea şi nici nu prea ţin minte. Plus că Tunelul l-am citit de ceva vreme şi au mai trecut câteva cărţi prin patul meu de atunci. Dar ce îmi rămâne clar în memorie, este că o asemenea infuzie de schizofrenie, paranoia şi încă vreo câteva boli pe care nu ştiu să le numesc, mai rar. Gelozia este un eufemism, delirul artistic o scuză. Pfua, ce-am dat-o pe asta. În sfârşit, Tunelul e ca şi cum ai lua un shot de Dostoievski.
Nu ştiu în ce măsură vă va convinge treaba asta să luaţi cartea la lecturat (nu că mi-am propus să…), dar mi-a reînviat o visare mai veche de a citi argentinieni secolului XX la o bibliotecă publică din Buenos Aires, în limba lor de baştină.
theszenay
ameyukiyukiame
boghi
brightie
clubul
madalinaionescu
realdo
Adrian Voicu
Clubul de lectură 