Skip to content
iulie 21, 2014 / clubul

Cimitirul | Teleşpan

Cimitirul-Telespan1Mi-am propus să scriu o recenzie demnă de calitatea acestei cărţi, sens în care vă spun din capul locului că am râs de m-am căcat pe mine citind-o. NU este o carte pentru pudibonzi şi nici pentru homofobi. De fapt, pentru homofobi ar fi, poate îşi revin folosind terapia prin expunere. Pentru că se expune la greu. Trebuie să poţi vedea literatura de pule, aşa cum trebuie să poţi vedea pădurea de copaci. Altfel eşti mâncat şi ai ratat poate cea mai faină carte din literatura românească a ultimilor ani.

Cimitirul este o carte a unei generaţii şi iată cum vorbesc eu ca un om mare. Dar serios acum, e o carte care demască toţi visătorii, toţi ăştia care suntem acum de 30 de ani şi ne-am făcut educaţia sexuală după 12 noaptea pe posturile TV nemţeşti, având grijă să nu intre ai noştri în cameră, toţi ăştia care suntem inteligenţi până dăm de o dietă care îţi promite că odată încheiată poţi mânca gogoşi în continuare toată viaţaşi toţi ăştia care le înghiţim.

Şi mai mult decât orice este o carte la care râzi. Mult, sincer, cu poftă. Are o poveste, simplă, dar are, are şi final. E ce trebuie. Luaţi-o, citiţi-o, vorbiţi despre ea prietenilor. Este o carte care ne învaţă, care ne face mai deştepţi, mai buni, mai oameni şi care, mai presus de toate acestea, ne menţine vie speranţa de a câştiga la loto.

 

 

aprilie 22, 2014 / clubul

Insuportabila uşurătate a fiinţei | Milan Kundera

kunderaNu ştiu exact dacă să zic ceva legat de faptul că nu am mai scris nimic pe aici de cam multişor sau să tac sperând că nu a observat nimeni şi suntem prieteni la fel ca la început. Hai că tac. Deci, ca să trag deja o concluzie, am citit şi eu o carte după o abstinenţă demnă de un adolescent cu coşuri şi chitară. De citit am mai citit eu între timp, dar ştiţi cum e când după o anumită vârstă nu mai poţi termina ce ai început. Şi culmea, disfuncţia asta literară la mine a început cu Lolita. Cu ea am încercat, am încercat şi până la urmă a trebuit să accept că uneori nu merge. Şi după Lolita au urmat multe altele, dar iată că s-a găsit o carte care să mă suporte până la ultima pagină, dându-şi obştescul sfârşit în mâinile mele. Ah, cât de plastic, cât de plastic. Să nu uit să mă reciclez

Dar nu mai bine vă povestesc eu de Insuportabila uşurătate a fiinţei? Mai bine. Păi, e faină. There. Dar parcă nu atât cât m-aş fi aşteptat după toată reclama care a ajuns la urechile mele. E genul ăla de carte pe care e ok să o citeşti când te loveşti de câte o problemă de viaţă şi ţi-e ruşine să mergi la taică-tău să-l întrebi ce şi cum. Îţi arată, ca multe altele, că problemele cu care te confrunţi tu nu numai că au fost trăite şi de alţii înaintea ta, dar s-a găsit unul să facă şi literatură de calitate pe subiect.

Linia de bază a poveştii se învârte în jurul unor relaţii amoroase mai mult sau mai puţin comune, prezentând veşnica preocupare a omului: “of, că şi aia e frumoasă” şi veşnica preocupare a femeii: “dar oare îi e dor de mine atunci când se duce la alta?” Bagatelizez, desigur, dar nu pentru că nu ar fi bună cartea, ci doar pentru că nu ştiu eu să spun ceva deştept despre. It’s me, it’s not you.

Ce m-a deranjat de îmi venea să sun la Milan acasă şi să cer cu Van Basten (scuze, chiar nu m-am putut abţine să nu fac gluma) a fost maglavaisul ăsta specific autorilor din ţările foste comuniste (cred, sper că e specific şi nu vorbesc iar prostii) între firul poveştii şi defulări legate de regim. Aici avem ditamai invazia Pragăi înghesuită în dormitorul personajelor ca un elefant mare şi roz într-o cofetărie… să-i zicem Mihaela. Adică e ok până la un punct să te foloseşti de eveniment, să construieşti un context din el şi să-l introduci în poveste, dar când începi cu filozofism ieftin (da, e cam pleonasm) de nu mai ţin minte cine cu care era în pat când ţi-ai început alegaţiile 20 de pagini mai devreme, e puţin cam mult, asemeni acestei fraze interminabile pe care tocmai aţi terminat-o de citit.

În rest, ca de obicei, vă las să descoperiţi singuri ce a vrut să spună autorul, dacă o fi să fie, iar după să veniţi aici să-mi spuneţi şi mie.

octombrie 22, 2013 / boghi

Ai toată viaţa înainte | Romain Gary

momoA trecut atâta vreme de când am citit cartea asta, că aproape am uitat cam tot ce se întâmplă în ea. Noroc că eu nu povestesc pe aici ce se întâmplă efectiv în carte. Şi în general a trecut mult timp de când nu am mai scris nimic pe aici. Şi nu e de lene de citit, e şi de lene de scris. Aşa, să revin. Cartea e faină. E cu râs şi cu plâns. Plânsul e d’ăla cu strâns buzele şi mijit ochii, nu hohote şi sughiţuri. Râsul e cu ridicat uşor din cap şi clătinat în sus şi jos, nu lătrat şi alte cele, că nu-i revelion ’84. Na, acum e clar cum e cartea, nu?

Dar chiar e faină. Subiect decent, poveste bine spusă, foarte ok ca proporţionare, personaje prezentate aşa cum trebuie (oare înţelege cineva la ce mă refer când debitez toate astea?). Şi e şi scurtă, ceea ce este un mare atuu în epoca metroului. Nu că am avea metrou în Timişoara, dar avem tren care, cu escală la Roşiori, te duce la Alexandria unde există un frumos festival de teatru, Ideo Ideis pe numele lui, în timpul căruia am citit eu cartea asta (în caz că vă întrebaţi de ce vorbesc despre Alexandria în postul unei cărţi a cărei acţiune se întâmplă la Paris). Cred că la Paris.

Oricum, un lucru e clar: o să-l iubiţi pe Momo (cred că Momo). Ei, cine e Momo, citiţi cartea şi o să aflaţi. Ce, vreţi să vă spun chiar tot?

septembrie 9, 2013 / boghi

Marea, Marea | Iris Murdoch

marea-marea-iris-murdochO poveste despre frică. Asta ar fi în patru cuvinte. Despre frica de moarte. Manifestată în Marea, Marea prin teama lui Charles Arrowby de a nu mai trăi niciodată fericirea pe care a cunoscut-o cândva şi pe care, ca noi toţi bănuiesc, a căutat să o depăşească toată viaţa. Vai, dragul de mine, cum am scris eu, ca un om mare. Dar cam asta e ideea, oricât de pretenţios ar suna. Sau asta am înţeles eu cu capul meu de om necopt.

Nu mai ştiu în care film am auzit că noi, bărbaţii, rămânem cu dezvoltarea psihică undeva pe la 19 ani. Cred că aşa este. Visurile, entuziasmul, speranţa sunt cele care ne ţin blocaţi la acea vârstă. Oricâţi ani am avea, visăm să ne dorim ceva aşa cum o făceam atunci. Plângem după entuziasmul care ne-a părăsit. Când suntem trişti, deprimaţi, când se întâmplă ceva cu noi în viaţă care ne scoate din fuga zilnică, ne dorim să fim din nou adolescenţi. Este vârsta la care toţi ne aducem aminte că eram fericiţi. Şi asta în ciuda tuturor dramelor din acea perioadă.

Ce legătură au toate acestea cu cartea? Păi asta mi-a insipirat mie să vă scriu. Ştiţi că nu obişnuiesc să povestesc firul epic. Marea, Marea este o carte ce m-a făcut să visez cu ochii deschişi, să ţin cu un personaj sau altul, să le iert unele ieşiri, să-i înţeleg. Este şi o carte care îţi oferă unele răspunsuri la întrebări pe care, la un moment dat în viaţă, nu ai cui să le pui. Eu am citit-o atunci când a trebuit.

Este o poveste despre frică, dar una ce te poate vindeca de ea.

august 5, 2013 / boghi

Amintiri din pribegie | Neagu Djuvara

Neagu-Djuvara-Amintiri-din-pribegieAsemeni fetelor care participă la concursurile de miss, nici mie nu-mi place să fiu minţit. Sau, ca să fie clar unde bat, cartea asta e o înşelătorie şi am de gând să explic de ce e aşa. Neagu Djuvara este unul din personajele simpatice ale vremurilor noastre. Unul din acei oameni plăcuţi de toată lumea care a auzit de el. Un erou al generaţiei radio guerrilla. Normal că vrei să pui mâna pe o carte cu titlul de mai sus, să vezi picanteriile unei vieţi lungi şi aventuroase.

Şi te aştepţi să găseşti acolo aventură şi peripeţii, secrete scoase la lumină, păreri sincere despre figuri ale unor vremuri de mult apuse. Şi mai găseşti, nu-i vorbă, dar nimic care să-ţi dea dureri de spate de la cum ai uitat să te mai mişti în scaun.

Cartea are la vreo 600 şi de pagini, plină de amănunte plictisitoare despre probleme interne ale Nigerului, din perioada cât Neagu Djuvara era consilier la Ministerul Afacerilor Externe din acea ţară. Ca să vă dau doar un exemplu, nu poţi scrie pagini întregi despre istoricul politic şi geografic al nu ştiu cărei insule, doar ca să introduci cititorul în povestea unei delegaţii a Nigerului în ţara vecină cu care aceasta îşi disputa apartenenţa peticului de pământ. Nimeni nu vrea să ştie despre insula aia nenorocită, oamenii cumpără cartea pentru că vor detalii picante ale unei vieţi ce pare mai incitantă decât ce pot trăi ei.

Ştiu că nu se face să zici de rău de Djuvara, ştiu că par superficial sau un cititor fidel de Can-Can şi Libertatea după ce am scris asta, dar mă interesează acest lucru la fel de mult ca istoria NIgerului. Cartea vinde ceva ce nu există, bazându-se pe o simpatie generală faţă de autor, simpatie care tind să cred că este mai mult construită pe apariţiile televizate ale acestuia, decât pe cele editoriale.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 35 other followers