Sări la conţinut
octombrie 22, 2013 / boghi

Ai toată viaţa înainte | Romain Gary

momoA trecut atâta vreme de când am citit cartea asta, că aproape am uitat cam tot ce se întâmplă în ea. Noroc că eu nu povestesc pe aici ce se întâmplă efectiv în carte. Şi în general a trecut mult timp de când nu am mai scris nimic pe aici. Şi nu e de lene de citit, e şi de lene de scris. Aşa, să revin. Cartea e faină. E cu râs şi cu plâns. Plânsul e d’ăla cu strâns buzele şi mijit ochii, nu hohote şi sughiţuri. Râsul e cu ridicat uşor din cap şi clătinat în sus şi jos, nu lătrat şi alte cele, că nu-i revelion ’84. Na, acum e clar cum e cartea, nu?

Dar chiar e faină. Subiect decent, poveste bine spusă, foarte ok ca proporţionare, personaje prezentate aşa cum trebuie (oare înţelege cineva la ce mă refer când debitez toate astea?). Şi e şi scurtă, ceea ce este un mare atuu în epoca metroului. Nu că am avea metrou în Timişoara, dar avem tren care, cu escală la Roşiori, te duce la Alexandria unde există un frumos festival de teatru, Ideo Ideis pe numele lui, în timpul căruia am citit eu cartea asta (în caz că vă întrebaţi de ce vorbesc despre Alexandria în postul unei cărţi a cărei acţiune se întâmplă la Paris). Cred că la Paris.

Oricum, un lucru e clar: o să-l iubiţi pe Momo (cred că Momo). Ei, cine e Momo, citiţi cartea şi o să aflaţi. Ce, vreţi să vă spun chiar tot?

septembrie 9, 2013 / boghi

Marea, Marea | Iris Murdoch

marea-marea-iris-murdochO poveste despre frică. Asta ar fi în patru cuvinte. Despre frica de moarte. Manifestată în Marea, Marea prin teama lui Charles Arrowby de a nu mai trăi niciodată fericirea pe care a cunoscut-o cândva şi pe care, ca noi toţi bănuiesc, a căutat să o depăşească toată viaţa. Vai, dragul de mine, cum am scris eu, ca un om mare. Dar cam asta e ideea, oricât de pretenţios ar suna. Sau asta am înţeles eu cu capul meu de om necopt.

Nu mai ştiu în care film am auzit că noi, bărbaţii, rămânem cu dezvoltarea psihică undeva pe la 19 ani. Cred că aşa este. Visurile, entuziasmul, speranţa sunt cele care ne ţin blocaţi la acea vârstă. Oricâţi ani am avea, visăm să ne dorim ceva aşa cum o făceam atunci. Plângem după entuziasmul care ne-a părăsit. Când suntem trişti, deprimaţi, când se întâmplă ceva cu noi în viaţă care ne scoate din fuga zilnică, ne dorim să fim din nou adolescenţi. Este vârsta la care toţi ne aducem aminte că eram fericiţi. Şi asta în ciuda tuturor dramelor din acea perioadă.

Ce legătură au toate acestea cu cartea? Păi asta mi-a insipirat mie să vă scriu. Ştiţi că nu obişnuiesc să povestesc firul epic. Marea, Marea este o carte ce m-a făcut să visez cu ochii deschişi, să ţin cu un personaj sau altul, să le iert unele ieşiri, să-i înţeleg. Este şi o carte care îţi oferă unele răspunsuri la întrebări pe care, la un moment dat în viaţă, nu ai cui să le pui. Eu am citit-o atunci când a trebuit.

Este o poveste despre frică, dar una ce te poate vindeca de ea.

august 5, 2013 / boghi

Amintiri din pribegie | Neagu Djuvara

Neagu-Djuvara-Amintiri-din-pribegieAsemeni fetelor care participă la concursurile de miss, nici mie nu-mi place să fiu minţit. Sau, ca să fie clar unde bat, cartea asta e o înşelătorie şi am de gând să explic de ce e aşa. Neagu Djuvara este unul din personajele simpatice ale vremurilor noastre. Unul din acei oameni plăcuţi de toată lumea care a auzit de el. Un erou al generaţiei radio guerrilla. Normal că vrei să pui mâna pe o carte cu titlul de mai sus, să vezi picanteriile unei vieţi lungi şi aventuroase.

Şi te aştepţi să găseşti acolo aventură şi peripeţii, secrete scoase la lumină, păreri sincere despre figuri ale unor vremuri de mult apuse. Şi mai găseşti, nu-i vorbă, dar nimic care să-ţi dea dureri de spate de la cum ai uitat să te mai mişti în scaun.

Cartea are la vreo 600 şi de pagini, plină de amănunte plictisitoare despre probleme interne ale Nigerului, din perioada cât Neagu Djuvara era consilier la Ministerul Afacerilor Externe din acea ţară. Ca să vă dau doar un exemplu, nu poţi scrie pagini întregi despre istoricul politic şi geografic al nu ştiu cărei insule, doar ca să introduci cititorul în povestea unei delegaţii a Nigerului în ţara vecină cu care aceasta îşi disputa apartenenţa peticului de pământ. Nimeni nu vrea să ştie despre insula aia nenorocită, oamenii cumpără cartea pentru că vor detalii picante ale unei vieţi ce pare mai incitantă decât ce pot trăi ei.

Ştiu că nu se face să zici de rău de Djuvara, ştiu că par superficial sau un cititor fidel de Can-Can şi Libertatea după ce am scris asta, dar mă interesează acest lucru la fel de mult ca istoria NIgerului. Cartea vinde ceva ce nu există, bazându-se pe o simpatie generală faţă de autor, simpatie care tind să cred că este mai mult construită pe apariţiile televizate ale acestuia, decât pe cele editoriale.

iulie 9, 2013 / boghi

Un om fără de ţară | Kurt Vonnegut

kurtTihnită carte. Una dintre cele mai, dacă e să conteze părerea unui om care a citit prea puţin până acum. Adică eu. Dar tihnită tot rămâne. Şi o carte din care afli lucruri, nu citeşti aşa, să ajungi odată în staţie şi ura. Afli lucruri care te fac mai puţin prost şi care îţi vor folosi cândva. Poate să câştigi vrei să fii miliardar sau poate să-ţi cucereşti jumătatea. Sau poate doar să faci pe deşteptul pe undeva, aruncând cu informaţii aiurea, care nu au legătură cu ce se discuta, cum fac eu.

Iată ce am învăţat din această carte. Cu liniuţă, ca la corporaţie.

  • A existat un nene, pe care îl chema Ned Ludd şi după care s-a inventat cuvântul ludit. Care înseamnă persoană ce detestă progresul industrial. Cum a reuşit? A făcut pe nebunul la vremea lui şi, luând dreptatea de mînă, a dat în tehnologie până l-au băgat în dicţionare.
  • Sfaturi despre scris. Poate cele mai sincere.
  • O altă interpretare a celebrelor cuvinte ale lui Marx: “religia este opiul popoarelor”. Iată care: în 1844, când Marx a dat-o pe asta, opiul şi derivatele lui erau singurele analgezice cunoscute. De unde rezultă, pentru cine are bunăvoinţă să înţeleagă, că analogia cu opiul este ca urmare a caracteristicii religiei de a alina suferinţele sociale ale oamenilor de la acea vreme. Eeee?
  • Cum să deosebeşti o pictură bună de una nebună. Vezi aici! “Uită-te la un milion de picturi, şi nu ai cum să greşeşti” Syd Solomon, vecin extrem de agreabil al autorului în Long Island vreme de mai multe veri. ca să-l citez tot pe autor, că doar nu era să formulez eu o descriere atât de rafinată.

Plus că toate ideile din carte formează o minunată pledoarie pentru umanitate. Şi bonus, aproape de final aflăm că cel mai deştept om cunoscut de Vonnegut a fost un român. Am uitat să vă spun că Un om fără de ţară este o culegere de idei şi gânduri despre viaţă, nimic mai puţin.

iunie 28, 2013 / boghi

Ragtime | E.L. Doctorow

ragtimeO carte care face exact ce trebuie, te ia de mână din România începutului de secol 21 şi te duce în America începutului de secol 20. Redă foarte curat atmosfera acelor vremuri şi acelori locuri, îţi prezintă câteva nume ale istoriei lor şi face asta introducându-le, foarte ingenios (cel puţin pentru cultura mea generală) în povestea imaginată a romanului. Houdini îşi repară maşina în curtea personajelor principale din carte. Ford şi J.P. Morgan (da, ăla care a făcut banca) înfiinţează cel mai exclusivist club din lume, format din ei doi, în timp ce biblioteca celui din urmă este asediată de negrul care e tatăl copilului negresei salvată de mama personajului narator. Sună a telenovelă, numai că nu e.

Ba dimpotrivă, povestea e mai bună decât la Gatsby, asta aşa, că ne învârtim prin aceleaşi vremuri. Îmi plac mult romanele astea care mă fac mai puţin prost, ca bonus la o poveste bine scrisă. Mă simt de parcă aş fi câştigat un premiu surpriză.

Şi cam atât aş avea de spus, mi-ar plăcea să vă scriu mai multe, dar nu ştiu ce. Aşa că mă opresc, ceea ce le doresc şi celor care mă plictisesc pe mine cu detalii forţate. Lectură plăcută în caz că.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 31 other followers