Joia dulce, John Steinbeck

Joi trebuie să fi fost ‘anotimpul’ preferat al lui Steinbeck, pentru că sweet Thursday pare să fie talismanul faptelor bune pe Strada Sardinelor (Cannery Row). Eu sunt gata să pariez că marţea are mai multe veleităţi de zână bună (o cercetare empirică de aproape un sfert de secol mi-a demonstrat teoria asta), dar sunt în aceeaşi echipă cu Steinbeck referitor la vineri, ziua aşteptărilor.

Mă aflu în poziţia ingrată a lui Doc, trag de scris ca de-un elastic, da’ tot peste ochi îmi vine şi n-ajung nicăieri – timp în care Joe Elegant toarnă kilograme de romane pornografice în bucătăria lui, fără urmă de stres. Muzele nu-s drepte. Sunt strâmbe şi urâte şi părtinitoare. (Le întărât ca să-mi probeze contrariul.) Necazul e că eu n-am alături o comunitate frământată de frământările mele, care se dă peste marginile oalei să-mi coacă ceva care să mă facă bine. Ce baftă pe Doc, vecinii mei nici nu ştiu cine sunt. Singurul bonding relevant din ultima vreme a fost c-o poştăriţă  – al cărui nume nu-l ştiu (!). Mi-a venit ideea trăznită să-i spun că mi-a venit ideea trăznită să trimit un mandat poştal prin ea însăşi. A acceptat fără prea multe rugăminţi, ba m-a şi sunat după să mă anunţe că totul e ok, ocazie cu care s-a recomandat. Iar eu nu i-am reţinut numele. Halal cultură (civică)! Ba pardon. Am mai avut un bonding relevant cu colegul ei care mi-a bătut a doua zi dimineaţă în uşă cu ambiţie nestăvilită, ca să-mi înmâneze chitanţa. Îl cheamă… Ion. Ion Ionescu. Poate Steinbeck ştia ce spune, Nu există nimic care să le placă mai mult oamenilor decât să le dai prilejul să-ţi fie de folos.  

Asta a fost cartea întrebărilor pentru mine. După ce m-am intoxicat ani de zile cu filme şi cărţi made in USA & the freaking already annoying American Dream, po’ să zic fără jenă c-am învăţat câteva lucruri despre America. Unul dintre ele e spiritul de solidaritate decorat cu the pursue of justice.  Nu moare bine un raton în pădure, că deja s-a format un ong care defilează lângă o casă albă pentru protejarea ratonului din crângul Monroviei de Jos. Deci, reîntâlnindu-mă cu ideea comunităţii coagulate în jurul nevoii (fie ea prioritară au ba), nu m-am putut abţine să mă întreb – spiritul ăsta chiar există sau a fost/ s-a vrut a fi inculcat de oameni de cultură ca Steinbeck & co? Bre, prea sunt de treabă americanii ăştia – iar dacă îl întrebi pe f-un emigrat (am întrebat) îţi zice că, de fapt, în US pipăl stă cu puşca pe peluză şi pândesc vecinii să nu le deranjeze gazonul. Hm. Mă uit la prea multe filme.

A doua mirare a fost că datorită (şi) cărţii ăsteia încep să diger ideea de curvă şi pe cea de bordel. Bine, fapt e că La răsărit de eden e cartea în care Steinbeck face apologia prostituţiei mutual tolerate şi, implicit, proliferate în US.  Prin urmare, curvele sunt o realitate socială, nu o anomalie socială. Nu le deranjează să facă sex contra cost, la fel cum pe alţii nu-i deranjează să polueze fluviile cu cianuri. Deci, bine că nu omoară peştişorii. No further questions, Your Honor.

A treia întrebare şi ultima amintită cu ocazia asta, e dacă Hazel (prostu’ satului în Joia Dulce) e un personaj derivat din Lennie din Oameni şi soareci  (dacă n-aţi văzut ecranizarea cu J. Malkovich în rolul Lennie, Trebuie! e un rol de purtat în suflet) sau viceversa. Un arhetip e, fără îndoială – fiindcă da, sorţii sunt deseori la îndemâna celor cel mai puţin “autorizaţi” să dea cu zarul.

În concluzie, fiindcă îl iubesc pe Blaga şi nu poci să strivesc (complet) corola de minuni a nimănui, Joia Dulce este cartea conspiraţiei microscopice / microscopului. În vreme ce Doc se dă de ceasul morţii să priceapă astfel încât să poată explica şi altora apoplexia cefalopodelor (sau să priceapă apoplexia propriului suflet, nu ştim cert, nici profetul nu prea ştie), târgul complotează să-l însoare. Zic oamenii înţelepţi din Cannery Row că angoasa cercetătorului independent ar izvorî,  de fapt, din lipsa de dânsa.  Ce mi-a plăcut mie mai mult şi mai mult, tovarăşa, e democraţia din cartea astea – personajele îşi fac numărul rând pe rând în cercul luminos de pe scenă lăsând impresia cum că el ori ea ar fi cheia.  Un fel de Miss/ter personaj literar – Pick me! Pick me!

D-ale noi avem întotdeauna o grămadă de păreri. Ei bine, Suzy, află că d-alde noi n-avem păreri proprii. Nu facem decât să repetăm ceea ce vedem şi auzim la cinema. Şi ne repezim întotdeauna să ne spunem părerile. Deci, şi asta-i a doua regulă, nu-ţi împrăştia părerile în dreapta şi în stânga pentru că, făcând socoteala, nici nu le ai.